Home


Tranzit...

de  Marius Ungureanu  

Madeb are tot timpul expresia asta stupida pe chip, atunci cand nu intelege ceva. Capul impins inainte, mandibula cazuta, ochii mariti intr-un gest ce vrea sa para de atentie si privirea pierduta undeva, dincolo de mine. Imi vine sa-i urlu toate invectivele pe care le cunosc, dar stiu ca rezultatul nu m-ar multumi. Vocea imi ramane calma, desi usor apasata:

-- Unde ai lasat armele? Incearca sa iti amintesti.

E retardat. Foarte rar se intampla sa isi aminteasca ceva si nu ma stept ca situatia de fata sa prezinte vreo exceptie. Nici nu stiu daca e corect sa spun ca traieste in prezent, ca mintea lui functioneaza doar la secunda. De fapt, la el, structurile rationale sunt ca si inexistente, in afara semi-coordonarii vocale. Probabil ca are unele sentimente, din moment ce este atat de atasat de noi dar, in principal, se ghideaza dupa instincte si afecte. Ce pot sa spun? Nu e vina lui ca s-a nascut aici in Groapa.

-- A uitat. Lasa-l nabi pe prost.

Bineinteles, Pid trebuia sa comenteze si sa-l smulga pe Madeb din reverie. E un omulet foarte antipatic si ce stie el cel mai bine sa faca este sa-i scoata din sarite pe ceilalti. Totusi, nu am de gand sa il exclud din grup, pentru ca agilitatea lui imi serveste mult. Un implant i-a modificat considerabil structura corpului, adaptandu-l pentru un cuplu viteza-forta superior. Totusi, in ansamblu, nu e mai ciudat decat restul.

Acum sta sprijinit de perete, cu picioarele lui curbate in exterior sustinand trunchiul musculos si pumnii supraponderati i se lovesc incet unul de altul, intr-un zgomot metalic pierdut. Are o figura patratoasa, care nu se potriveste deloc cu atitudinea lui incovoiata si mereu ezitanta. Candva, a purtat un razboi prin suburbiile orasului si atunci i s-au facut toate modificarile.

-- Taci, Pid. Nu a fost vina lui.

De foarte multe ori am impresia ca Veld imi submineaza autoritatea, dar trebuie sa recunosc ca, in momentul de fata, are dreptate. Adevarata vina pentru pierderea armelor imi apartine. Nu ar fi trebuit sa ii dau sacul lui Madeb, dar am mizat pe faptul ca poate sa il duca fara a ne intarzia.

-- Pe dracu' n-a fost vina lui! Chiar eu i-am legat sacul ala cu doua randuri de sarma. Nici macar nu pot sa-mi imaginez cum a reusit sa-l piarda.

Daca Veld e cel mai "om" dintre noi, in ciuda bolii care ii peticeste progresiv corpul cu saci de puroi, atunci Retil e cel mai departe de model. A lucrat in una din minele alea de igienizare ale orasului, unde inghetau rahatul cu azot si il macinau praf pentru ca transportoarele sa il poata arunca mai apoi pe campurile pustii din afara orasului. A acceptat sa-si faca implantul si pentru ca nu l-a costat nimic, dar si pentru ca ii asigura termoizolarea necesara continuarii la un nivel mai bine platit a muncii pe care o facea. Apoi, intr-o zi, l-au dat afara. In ziua urmatoare a esuat intr-un atac asupra fostului sef.

Asa ca, astazi, iata-l aici, retras in Groapa, ridicand tonul impotriva ghinionului care face ca pliurile termice de pe piele sa-i intre in carne, sapand progresiv santuri.

Si apoi, mai este Adria, care ne-a imbolnavit pe toti cu apetitul ei sexual, care cerseste de fiecare data cand trebuie sa dormim. A fost secretara la un consortiu undeva, in zona sudica a orasului, si i-a mers chiar foarte bine, pana intr-o zi, cand i-au saturat corpul cu un drog, intr-o toaleta, fara ca ea sa stie initial. Usa se blocase cumva, lasandu-i destul timp sa inspire moleculele dispersate in aer. Foarte tarziu, dupa ce devenise unealta zilnica de joaca a membrilor consiliului, a aflat ce patise. Intr-un ultim gest de daruire pentru consortiu, i-a taiat gatul sefului cu o lama rece si tocita, dupa care a fost trimisa spre o inchisoare, unde urma sa fie executata. Intamplator sau nu, transportul a fost deturnat de un grup de manifestanti, carora le-a multumit pana intr-o zi, cand au batut-o aproape de moarte si au abandonat-o intr-o cuva de gunoi. Si asa a ajuns in Groapa.

Dar Adria tace de obicei, desi sunt convins ca parerile ei ar fi bine venite.

-- Lui Madeb ii pare rau.

E uimitor cum un mutand supraponderat ca el poate avea cateodata o voce atat de sfarsita. Acum nu se mai uita la mine, ci la Pid, iar expresia i s-a schimbat in una de asteptare atenta. Stie ca omuletul incovoiat il vorbeste de rau si nu e decat o problema de timp si replici pana ca distanta dintre ei sa se micsoreze considerabil. Pe Retil parca nici nu l-a bagat in seama.

Uneori, tacerea se asterne mult timp intre noi si timpul curge, picatura dupa picatura, intr-un vas din care putem percepe doar clinchetul sacaitor, stresant, superior prin insasi slabiciunea noastra de a ne impotrivi, de a infaptui ceva in groapa asta de gunoi.

-- Haideti s-o lasam balta. Oricum, Madeb nu isi va aminti nici daca il batem. Ar trebui sa ne vedem de drum; nu mai avem prea mult timp.

Din nou, Veld are dreptate. Cred ca a prins una din putinele lui zile bune. Ma ridic si imi aud vocea prea nesigura:

-- Credeti ca mai sunt pe urmele noastre?

Intrebarea capata o tenta retorica, din moment ce am deja raspunsul in minte, iar lamurirea lui Retil nu face decat sa confere forma ideii generale.

-- Pentru toti, prioritatea este sa ajunga sus in timp util. Dupa ce i-am amenintat, as zice ca urmeaza acelasi drum ca si noi.

"Dupa noi". Sa ne arda cururile. Vanatoarea asta intre grupuri e o practica obisnuita in Groapa, din moment ce fiecare trage la norocul celuilalt. Furam unii de la altii, uneori in siruri ametitoare, uneori cate o masa, alteori provizii pentru doua sau trei zile.

Retil se ridica si el furios, dar apoi isi curma avantul cu un icnet si duce o mana catre coastele din partea stanga. In ultima vreme, i se intampla din ce in ce mai des, dar nu are ce face. Procesul este reversibil si implantul ii poate fi inlaturat, dar numai la o clinica din oras. Iar acesta este la peste treizeci de mile de locul in care ne aflam, dupa un pustiu radioactiv, in spatele giganticelor ziduri polimetalice ale Perimetrului. Si, pentru noi, nu exista vreo cale inauntru.

-- Cand ajungem sus, cautam si noi blestemata aia de mancare. M-am saturat sa tot trag de la altii si, in plus de asta, e mai usor sa te aperi decat sa ataci.

In privinta asta, are dreptate. Am putea forma un sistem defensiv destul de stabil, profitand din plin de varietatea formelor materiale si de stabilitatea arbitrara a structurilor. M-am gandit la asta in urma cu cateva zile, dar situatia este mai complicata de-atat. Oricum, e ceva bine de tinut minte.

Pid s-a lasat de cearta, iar acum s-a intors catre fanta prin care urmeaza sa ne croim drumul mai departe, determinand astfel privirea muitantului sa se indrepte catre mine.

-- Margem?

Ii intind o mana si ii raspund pe un ton obosit:

-- Da, Madeb. Mergem.

In drepata mea, il vad pe Veld intinzand o mana catre Adria si batand-o usor pe umar. Femeia isi ridica alene capul de pe brate si il priveste cateva secunde fara sa inteleaga, apoi se ridica incet, cu miscari ezitante, de parca ar reveni din staza. Foarte rar lasa impresia ca ar fi cu-adevarat printre noi. Intr-un fel, e mai profitabil asa, sa te droghezi cu prorpia minte, sa te invalui in cosmaruri si sperante, dar asta doar pana la punctul in care problematica supravietuirii capata forme transante, extreme.

-- Pid, e randul tau sa deschizi drumul.

E bun. Coamnda asta a sunat ceva mai bine, mai incarcata de siguranta pe care un lider de grup trebuie sa o aiba obligatoriu. Sunt constient de slabiciunile mele sporadice, dar in aceasta privinta nu pot face prea multe lucruri. Si mie imi este la fel de teama ca si lor.

Tacuti, ne strecuram rand pe rand prin fanta metalica si apoi mai departe, intr-un plan intortocheat ce aduce totusi a diagonala, catre suprafata. Trecand prin spatiul asta, imi amintesc de claustrofobia care ii mananca pe unii, care le cauzeaza atacuri dese de panica la mijlocul drumului. Sunt unii care pur si simplu refuza sa-l mai parcurga, alegand sa moara fie de lama unui cutit, fie de inghetul de afara. Noi, cei din Groapa, suntem ca si cartitele si nu ma refer doar la apropiata disparitie. Ne sapam drumurile, ne strecuram prin scaparile distorsionate de spatiu, prin portile precare din metal contorsionat sau plastic industrial, inlaturand gunoiul cu mainile sau, acolo unde este cazul, cu parghii incropite in functie de situatie. Partea buna este ca intotdeauna gasim spatiu. Foarte rar, prindem o galerie, iar acolo, pe drum liber, facem numai vreo cateva ore. Asa, ne trebuie o zi intreaga.

Un zgomot de cadere metalica ma scoate din usoara reverie, facandu-ma sa ma lipesc de carcasa lemnoasa a ce pare sa fi fost un birou.

-- La dracu'!

E Pid. Sigur a dat de o plansa. Acum isi va evalua mai atent drumul, incetinindu-ne si mai mult. Il vad sus si inainte cum tatoneaza o duna de gunoi innegrit din care izvorasc la intamplare folii plasticate, in timp ce cauta puncte de sprijin pentru maini. E in ordine. Trecem cu totii de ea si ne asteapta un pasaj de cativa metri, liber, dar prea orizontal ca sa ne fie de un real folos.

-- Asta duce jos.

Cu totii s-au oprit, asteptandu-mi hotararea, fara comentarii, fara alte injuraturi, ca pana acum. Sunt prea afectati de pierderea armelor, iar eu nu pot face nimic. Privirea imi urca spre tavanul ce sta in calea evolutiei noastre saptamanale.

-- Facem gaura, le spun in timp ce pasii ma poarta spre Pid. Veld, spatele, Retil, fata.

Nu se grabesc, insa nici nu se misca prea incet, sa ma scoata din sarite. Structura de sus e moale, gunoi menajer amestecat cu plastice de uz casnic si probabil ca nu sustine un volum mare. Bare metalice se gasesc mereu, iar in cazul de fata cautarea dureaza doar cateva secunde. Impreuna cu Madeb, reusesc sa provoc caderea, iar sus, aproape perpendicular, masa de gunoi ni se destainuie, cu multe spatii mici, plase cu ochiuri inguste ce asteapta sa fie desfacute.

Fara a mai astepta ordinul meu, Pid incepe sa se catere, testand rezistenta structurilor. Imi face semn ca putem urca, apoi se avanta mai sus, pentru a continua sa deschida drumul. Ma intorc spre Veld si acesta pare ca abia asteapta ordinul meu sa se intoarca. Il strig, fara a mai incerca sa gasesc explicatii fricii lui, apoi ceva nedefinit imi atrage atentia de sus, un posibil nucleu de tensiune si imi ridic privirea, la timp pentru a observa cum lama unui cutit descrie un arc de cerc inaintea ochilor lui Pid. Debusolat, omuletul se misca brusc, pentru a evita lovitura si mainile i se desprinsera de structura plasticata incustrata in perete, lasandu-l sa cada trei metri, pana pe ultima structura cu ochiuri, prin care se strecurase cu putin inainte ca eu sa-mi mut privirea. Aceasta il sustinu pret de o secunda, dupa care aluneca, rupand scanduri semi-putrezite, contorsionand cartoane, oprindu-se pe o baza ceva mai solida, din plastic. Cateva urlete umplu tubul de deasupra, iar, in acompaniamentul lor, o silueta se desprinde dince pare a fi gura unui culoar, intr-un avant ucigator, cu lama cutitului incovoiat tintind silueta rasfirata a lui Pid.

Coridorul din stanga, ce parea a duce jos, tremura de un viuet sonor ce se apropia dezvaluindu-si astfel adevarata destinatie. Langa mine, ceilalti cauta disperati ceva ce poate servi drept arma, iar eu ma pozitionez stabil, strang ferm bara metalica in maini si imi impun sa fiu nebun.

-- Madeb, peretele! Restul, stati langa mine si luptati.

Vocea mi-a sunat ca un suierat de transa si simt cum toti s-au conformat. Mutantul a inteles ce vroiam sa spun si s-a pozitionat chiar la gura tunelului, mascat, astfel incat sa poata servi drept element surpriza. Nu are nici o arma, dar nu pare prea deranjat de asta. In asteptare, ii citesc admiratia in ochi. Retil e in stanga mea si il simt privind tinta inainte, acumulandu-si intreaga furie in muschi, in intentie, gata sa o revarse asupra lor, asupra tuturor celor care sunt vinovati pentru lumea asta in care traim. Veld e in dreapta si ceva mai in spate, intr-o postura ce poate parea strategica, insa e dictata de frica, de tremurul aproape sonor al muschilor. Dar nu este un las si va lupta. Doar pe femeie o simt distanta, absenta ca de obicei, ca si cum nu i-ar pasa daca moare, sau daca noi murim.

M-as gandi sa ii atribui o corectie, dar primele siluete deja se profileaza. Nu am niciodata timp sa ii observ pentru ca, de la timpul zero la timpul unu, nu fac decat sa caut moartea din mainile lor. Tot ce vad acum sunt sabii, sulite improvizate, manusi cu gheare. Si apoi, pumnul lui Madeb dezaxandu-l pe primul individ patruns in spatiul nostru. Plus detalii, cadre de multe ori fara inteles, fragmente intepenite in timp; o mandibula rupta, atarnand grotesc. In noul lui drum, perpendicular, acesta si-a oprit din avant un partener, impiedicandu-l langa perete. Ma arunc inainte si urletul lui Retil il acompaniaza pe al meu. Prima mea tinta ma ignora, luata prin surprindere de aparitia anterioara a mutantului, tipul fiind hotarat sa il strapunga pe Madeb. Pentru el, ma invoiesc a fi ultima surpriza din viata. Bara metalica mi se abate cu toata furia asupra capului sau, perfect pozitionat si oasele trosnesc, deodata parca prea moi, urmate imediat de o ploaie de sange. In stanga, Retil si-a atins cel putin la fel de bine primul adversar direct. O sabie isi face aparitia de langa trupul moale, inca aflat in cadere si imi tremura o dunga pe bratul stang, in timp ce, pe parte opusa, doi indivizi forteaza invaluirea. Ceafa unuia pocneste imediat sub lovitura lui Madeb, iar eu imi arunc ranga inainte, in timp ce Veld abate asupra sa pe unul dintre ei. Inca doi aluneca din fata si parez lovitura de sabie, consitent ca nu trebuie sa dau inapoi, ca fara acoperirea mea, Madeb va muri.

Este un moment, un punct nedefinit in fiecare lupta, cand nu mai vad decat contururi, cand totul se incetoseaza sub filtrul mintii mele terorizate. In acea clipa, doar atunci, intr-un cumul maxim de presiune, pot sa fac ceva. Mi s-a spus ca urlu atat de tare, incat venele imi pulseaza nebuneste pe gat si tamplele bubuie, gata sa explodeze. Atunci, pret de o milisecunda, ii opresc, ii fac sa piarda un timp. Il trec in contul meu, intr-o intentie pe care adversarul o va repera prea tarziu.

Si cand momentul expira, vacarmul ma inunda din nou, iar ranga coboara cu toata furia peste sabia individului abia smuls din declick, in locul meu preferat, scotandu-l din joc. Nu a mai ramas decat unul, in fata, cu o arbaleta improvizata pe un brat, care a aruncat o sageata in directia lui Retil si acum se indreapta catre mine, tragand sabia din teaca prinsa in spate.

Nu stiu ce se intampla. De ce valul asta de durere in spate? De ce m-a culcat in genunchi, facandu-ma victima perfecta? De ce Madeb zace sfartecat langa perete?

Brusc, imi dau lacrimile si am impresia ca Pid e doar o proiectie a mintii mele. Inchid ochii, astept ca totul sa se termine. Vad orasul, inchis de zidurile mtalice, acoperit de cupola din sticla, un centru de productie si consum, un deseu in negura istoriei. Vad Groapa, un refugiu intretinut la limita pentru cei care nu corespund, pentru gunoiul uman izvorat din tertipuri economice. Eu, coborat din rai in iad, un fost Psi care a indraznit prea mult, incercand sa dezlege nodurile mediatizarii subliminale, un ghimpe in politica megacorpului Dawn.

-- Trival!

Probabil ca m-a strigat de mai multe ori, nu imi dau seama. E Pid. Deschid ochii, il vad stand aplecat in fata mea, la fel de ezitant, doar ca de data asta postura ii este justificata de rana din piept. Pret de o clipa, ma simt stanjenit de lacrimile din ochi, insa, pe masura ce campul perceptiei mi se extinde, imi dau seama ca asta e ultimul lucru care ar trebui sa ma deranjeze. Cand ma ridic, incercand sa imi gasesc echipa, el se aseaza, aproape calm, ca si cum ar vrea sa se odihneasca.

-- Blestemata lume, suiera, in timp ce mainile i se inrosesc de sangele ce curge necontenit din rana.

Cel mai rau este ca nici macar nu ii pot spune ceva. Am practicat tactica asta cu mult timp inainte, vanzator de iluzii pentru secunde ale sfarsitului. Nu suportam sa le vad expresiile, regretele din ochi, le spuneam ca am truse medicale, ca trebuie sa mai reziste putin. Si atunci, cand vedeam stralucirea aceea de speranta, ma linisteam, ma impacam cu mine insumi.

-- Pid! Inca putin...

Cuvintele mi se opresc in gat si mintea continua pe propriul ei drum, prea clar pentru a fi urmat vreodata. Inca putin pana viata se scurge de tot din el, pana privirea i se intoarce de la lumea asta. Imi mut privirea mai departe in cosmar, incercand sa ignor durerea necontenita din spate si vad corpul lui Madeb, alunecat langa perete, deschis de cateva ori de o lama.

De cate ori nu am vazut asta oare? Acelasi masacru, cu alte personaje, cu alti nebuni la ofensiva. Si prieteni cazuti, fotografii grotesti vuind in minte. Iar lor li se adauga imaginea mutantului. As vrea ca lacrimile sa continue sa curga, sa imi mangaie obrajii uscati, in numele lui, dar asta nu se intampla. Sper sa fi fost mai mult decat un reflex neconditionat la durere.

Poate ca pana acum ar fi trebuit sa ma obisnuiesc. Vocea lui Retil ma face sa constientizez ca stau incremenit. De fapt, e mai mult un murmur de uimire:

-- La dracu'! E chiar atat de rau?

Privirea imi dezvalui corpul lui Veld, despicat de o dunga calda, de la clavicula stanga pana spre coastele drepte. De ce continui sa fiu uimit, cand ar trebui sa spun ca nu e decat o lupta, ca aici nimeni nu castiga si ca oamenii vin si pleaca mai repede decat ma pot astepta?

-- Esti ranit? ma intreaba si vocea lui pare mai aproape ca niciodata.

-- Ma descurc. Tu?

Implantul l-a salvat de ceva sectionari si tot placile alea au oprit si sageata metalica. E blestemat sa moara doar de actiunea lor.

-- La fel, imi raspunde, apoi privirea lui fulgera catre femeie.

De obicei il opresc, dar de data asta trebuie sa il las sa-i mototoleasca chipul absent. Putea conta si ea cu ceva in lupta asta, putea sa il acopere pe Veld, dar a stat asa, trantita, asteptand un deznodamant. De orice fel, cred ca pentru ea nu conta asa mult. Acum zace lesinata, iar Retil aluneca pe langa mine si ia arbaleta, fixand-o bine pe bratul sau drept. Scotoceste apoi hainele individului si gaseste patru sageti intr-o tolba de hartie presata. La fel de eficient, ridica doua sabii si una o intinde catre mine.

-- Blestemati de cultisti, imi spune in timp ce apuc manerul greu, metalic.

Cei mai rai indivizi, care traiesc pentru a ucide. Canibali.

-- Avem un noroc dat naibi astazi, comenteaza apoi retoric, indreptandu-se catre culoar.

Il urmez, pentru ca e singurul lucru pe care il pot face, pentru ca trebuie sa ajung in timp util sus. Nu am rezistat atator lupte ca sa fiu ingropat de viu. Las in urma trei cadavre si un trup pe care incep sa regret ca nu l-am sfartecat cu propriile maini. Incet, incet, ma regasesc pe mine, pe cel-care-nu-trebuie-sa-simta, strang mai tare manerul sabiei si ii multumesc in gand lui Retil. Il admir.

In fiecare saptamana, navele de transport plonjeaza dinspre oras, acompaniate de trailere gravitationale si aprovizioneaza Groapa. Mii de tone de gunoi, de la cel mai mare producator din zona. Metal, lemn, plastic, sticla, gunoi menajer, tot ce nu le trebuie lor. Si resturi de mancare, uneori parca atent rationalizate, ca si cum cineva de acolo ar avea grija ca noi sa mai vietuim o vreme pe aici, doar asa, ca sursa de amuzament pentru vanatorii in combinezoane ce se mai strecoara din cand in cand printre nervurile gropii, in cautare de tinte inspaimantate, a caror riposta sa nu poata conta sub nici o forma. In legatura cu ei, am un mic plan, pe care i-l voi impartasi in curand lui Retil.

In fiecare saptamana, in acea zi precisa, gunoiul din Groapa este improspatat in cateva minute cu alte mii de tone pe toata suprafata de x mile patrate. Daca pana atunci nu ajungem afara, suntem ingropati de vii. Afara, in frigul aspru, unde ne gasim unii pe altii, unde alte lupte urla spre cer, afara, unde stam foarte putin, pana incarcatura este lasata. Si apoi, de-a lungul altei zile, ne croim drumul inapoi, ne sapam galeriile cat mai adanc in Groapa, acolo unde frigul nu ajunge.

O zi catre suprafata, o zi catre centru, cinci zile de stat. Si mereu lupta. Pentru noi, nu mai exista salvare.

27 mai 2002        

Powered by