Home


Jocul...

de  Alex G. Andrei  

CAPITOLUL 8.

Ria

Capitole precedente:[CAP. 1, CAP. 2, CAP. 3, CAP. 4, CAP. 5, CAP. 6, CAP. 7]

“Constientizarea faptului ca esti diferit de ceilalti, si asta deoarece ai fost inzestrat sau ai dobandit puteri deosebite care te fac unic in ochii celorlalti, este de natura a provoca un grav dezechilibru psihic si mental care pot duce rapid la faliment moral. Folosirea acestor puteri in interes personal sau impotriva umanitatii reprezinta pentru unii materializarea unei concluzii firesti, motivata de un sentiment de superioritate si de tocmai aceasta vadita diferenta intre ei si restul lumii. Altii se plang de singuratate si frustrarea neadaptarii intr-o societate pe care nu o inteleg sau care nu-i accepta. In acest fel, asa autonumitele spirite superioare, odata ajunse in puncte cheie, de extrema importanta pentru omenire, au inceput sa o traga sistematic in jos pe scara evolutiei, provocand stagnari sau mai rau dezastre involutive care s-au intins pe zeci si sute de ani.

Un spirit cu adevarat superior, adica echilibrat, in schimb nu va face o tragedie din aceasta si-si va accepta relativ repede stranietatea puterilor sale, convins fiind ca pentru a-si pastra sanatatea mentala precum si o doza serioasa de respect pentru morala, nu are la dispozitie decat un singur mijloc: rasul. De aceea, el nu va lua niciodata in serios posibilitatile mai mult decat vaste de care dispune si in nici un caz nu-i va trece prin minte sa le utilizeze impotriva semenilor sai. De fapt, el va purta o lupta necurmata incercand sa duca o viata normala printre alti oameni normali. Cam in aceasta consta, in linii mari, diferenta dintre Mama si Ida, Spiritul Primei Desteptari de pe Lumea de Aur."
 

*

Se afla intr-o sala imensa, goala si pavata cu dale de marmura, atat podeaua cat si peretii. Pe jos mozaicul era compus din blocuri mari maro si roscate imbucate cu ingeniozitate artistica, iar peretii acoperiti cu panouri alb – crem cu modele discrete de aceleasi culori cu podeaua. Efectul era izbitor pentru psihicul ei. Totusi imensitatea salii nu o speria, ci mai degraba ii conferea un sentiment de pace si liniste sufleteasca. Simturile ii erau oricum in alerta. Sentimentul de confort venea de la faptul ca intreaga incapere iradia o caldura placuta si molesitoare. Abia atunci observa ca era desculta. De aceea simtea caldura transmisa talpilor de marmura de pe jos. Dupa cateva clipe de nedumerire constata ca era chiar bine asa, sa se plimbe cu picioarele goale, incercand sa surprinda o eventuala dala mai rece. Jocul o purta in zig-zag de-a lungul peretilor captandu-i pe moment intreaga atentie. Apoi privirea ii fu atrasa de o masa uriasa de lemn negru pozitionata in centru. Constata uimita saracacia mobilierului. “Pana si eu am acasa mai multa mobila!“ Uimirea era sporita si de faptul ca in ciuda masivitatii si dimensiunilor acesteia, inaltimea era contrastanta cu grosimea picioarelor. Pentru simturile ei antrenate, nu dura mai mult de cateva secunde pentru a-si da seama ca latura patrata a mesei depasea cinci metri iar inaltimea maxim unul. Gandul n-o impiedica sa nu rada in timp ce facea comparatia cu locul stramt si inghesuit pe care il numea casa. Cu greu putea numi astfel, cubul – celula gri in care era obligata sa se retraga seara pentru a se odihni si pe care trebuia sa-l paraseasca, apoi, in fiecare dimineata. “Numai masa asta e de cel putin doua ori mai mare decat camera mea!“ In afara mesei nu mai exista nimic altceva, nici macar un scaun. Pe masa sedeau confortabil doi copii. Nu pareau sa-si fi dat seama de prezenta ei, asa ca pentru o vreme Ria nu indrazni sa se apropie. Totusi nemairezistand, curiozitatea o indemna sa vada cu ce se indeletniceau cei doi. Ajunsa in vecinatatea mesei constata ca, dupa toate aparentele, copii erau cu totul si cu totul adanciti intr-o activitate pe care nu reusi sa o identifice cu nici un chip. Asta ii dadu un fior de spaima si abea acum multumi in gand formatiei sale de luptator gratie careia se apropiase dintr-o parte, cumva ferita, intr-un unghi mort de vizibilitate.“Probabil de aceea nu am fost remarcata. Oare ce fac acolo?“ In acel moment observa o carte asezata neglijent pe unul din colturile mesei. Fiind la indemana, o lua putin rusinata de faptul ca nu ceruse voie si nehotarata o rasfoi. Ceea ce citi o umplu de uimire si curiozitate.

“Reactia odata pornita, nu mai poate fi intrerupta decat oprind pur si simplu alimentarea circuitului. Adica deregland, de fapt, unul din cei doi poli opusi. In felul acesta, energia nu ar mai circula prin miezul catalizatorului si reactia va fi stopata. Problema care apare consta in faptul ca aceasta intrerupere este insotita de o gigantica explozie care ar face imposibila existenta vietii pe cele doua planete. Controland actiunea catalizatorului si echilibrand cu atentie potentialele celor doi poli opusi de energie – planetele, initiatorul acestei reactii poate beneficia de reale puteri, in care cele energetice sunt considerate doar superficiale. Posibilitatile sunt atat de vaste incat nimeni niciodata nu si le-ar putea inchipui. Este necesara de aceea o explorare si mai ales exploatare rationala si prudenta a acestor puteri, deoarece detinatorul le poate scapa de sub control si posibilitatea ca acestea sa se intoarca impotriva sa este mai mult decat probabila. Pericolul poate fi totusi cu usurinta indepartat utilizand cu succes clasica metoda a moderatiei, al carei principiu formulat poate fi sintetizat prin expresia elocventa: “Bogatia gandirii trebuie temperata de modestia actiunilor impuse!“ Schema intregii instalatii este prezentata la pagina…“ Si Ria rasfoi cateva pagini citind in continuare. “Gardienii trebuie sa aiba grija ca Mama sa nu afle de existenta lor sau a Lumii de Aur, cu atat mai putin de sursa acestor puteri. Este necesar ca ei…“ Ria se opri nedumerita si se intreba cine sau ce sunt acesti gardieni. Isi dadu seama ca nu are rost sa continue inainte de a clarifica aspectul. De aceea, facu un semn si deschise cartea de la prima pagina spunandu-si: “Sa incepem cu inceputul, altfel n-o sa inteleg mai nimic. “Ghidul Gardienilor, capitolul 1 – generalitati istorice si culturale ale umanitatii. Nu cauta sa cercetezi, caci s-ar putea sa intelegi. Daca ati acceptat natura voastra si faptul ca nu sunteti, nu veti fi si nu trebuie mai ales, sa fiti oameni, atunci va va fi usor sa intelegeti rolul vostru si conditia existentei voastre in univers. Numele pe care il purtati spune totul si ar trebui, daca ati reusit sa treceti de primele faze ale desteptarii, sa vi se potriveasca ca o manusa. Nu incercati sa intelegeti cine sau ce sunteti. Nu cautati instante superioare de apel. Obisnuiti-va cu ideea ca sunteti pentru cei pe care ii dirijati : oamenii, pe post de Dumnezeu. Paradoxul, poate mai greu de inchipuit si deci de acceptat, este tocmai faptul ca ei v-au creat. Nu cu buna stiinta ci din acel intelept instict de autoconservare a rasei, fata de lucrurile pe care nu le intelege. Stiti foarte bine ca la inceput, puterea cuvantului determinata de gand era absoluta. Existati dintotdeauna si cel putin, daca nu veti fi oameni niciodata, consolati-va cu ideea ca aveti posibilitatea sa fiti mai umani decat cei la a caror conditie aspirati. Rolul vostru e clar: trebuie sa administrati cu intelepciune acest sector. Nu sunteti singuri. Semenii vostri, pe care nu-i cunoasteti, se ocupa cu aceleasi activitati in alte parti din univers. Nu incercati sa-i contactati! Nu veti reusi. Puterile voastre respecta strict legitatile propriei lumi. Sunteti izolati pentru ca sunteti unici. Incercati sa intelegeti ca de fapt totul este ca un joc, care din fericire pentru voi, va este sub control. Trebuie doar sa-i descoperiti legile. Ca sa nu va plictisiti, aveti un companion. Va va fi de folos. Si voi lui in acelasi timp. Fiecare este specializat pe anumite domenii. Ramane sa le descoperiti, pentru a va optimiza actiunile. Desi sunteti forme de energie, pentru utilizarea cu succes a puterilor cu care sunteti inzestrati va este necesar un invelis material. Acesta, in cazul vostru, este carcasa unui trup omenesc. E ca un fel de vehicol, obligatoriu pentru strabaterea unei distante lungi. Infatisarea de copii nu trebuie sa va mire, ea este menita sa va aduca permanent aminte de faptul ca cei al caror destin il ghidati sunt de fapt niste copii. Acesti adulti nu par a dori sa ajunga vreodata la maturitate. De aceea este necesar sa manifestati rabdare si sa actionati pentru binele lor, chiar daca uneori este impotriva lor. Studiul istoriei v-a invatat ca omenirea evolueaza in cicluri. Nu are rost sa enumeram sau caracterizam aici cele trei epoci a fiecarui ciclu. Ceea ce este important de retinut consta in faptul ca nu veti lua contact cu ei decat dupa epoca fierului, adica odata cu initierea celei de aur. In rest nu aveti voie sa ii faceti constienti de prezenta voastra. Nerespectarea acestei reguli de joc, atrage cu sine aparitia de reguli noi, pe care va trebui sa le descoperiti, si facand greseli riscati sa iesiti afara din joc. Nu incercati deoarece este periculos, atat pentru voi cat si pentru rasa umana. Tabara adversa abea asteapta greselile voastre si asta ar putea duce la pieirea eterna a rasei gardienilor din acest sector de univers. Deci, nu va jucati cu vietile voastre. Nu perturbati ordinea fireasca de desfasurare a evenimentelor de pe cele doua planete. Chiar daca vi se pare ca totul este monoton si plictisitor, siguranta celor cunoscute este preferabila pericolelor necunoscute!”

Aici, Ria se opri si inchise cartea. Ceea ce citise i se parea de neinteles tocmai pentru ca nu-si putea inchipui asa ceva. Ingandurata, uita de semnul de carte si rasfoind-o, dadu peste o trimitere interesanta: Marea greseala – vezi Primul Pas si Istoria Ciclica A Umanitatii de la pagina patruzeci. Curioasa cauta pagina respectiva si incepu sa citeasca. ”Dupa momentul in care Mama a devenit constienta, in scurt timp a pus mana pe putere cu ajutorul savantilor reuniti in ghilda Inginerilor, si a instaurat un regim de groaza si teroare pe Terra. Natura sa de cyborg (corp de robot si creier omenesc) i-a permis sa inteleaga psihologia umana si sa-si concretizeze imensa superioritate. Din acel moment, cu ajutorul ghildei, si-a asumat rolul de Zeu, slujita cu veneratie si apoi cu frica de ingineri pe post de preoti. Mama a zdrobit incercarile neputincioase ale oameniilor de a se elibera, a ucis peste jumatate din populatia pamantului, a redus ghilda la patetica situatie de slujitori, a transformat omenirea in sclavi dar mai ales a interzis accesul la cunoastere si stiinta, pentru a-si asigura domnia. Singura, ghilda inginerilor avea oarecare drepturi, datorita faptului ca, cel putin la inceput, Mama nu se putea descurca fara ajutorul lor. Dar acestia fiind potential cei mai periculosi pentru ea, a avut grija sa omoare elita, astfel ca nici un inginer sa nu mai poata vreodata sa mai construiasca un alt computer ca si ea. De asemenea, Mama a spulberat sperantele oamenilor, care erau pe cale sa descopere zborul interstelar si sa evadeze de pe Pamant. Totusi unii ingineri, care au refuzat rolul Iudei, au format mici nuclee de rezistenta cu ajutorul oamenilor, singurul lor scop fiind de a supravietui si a transmite mai departe invataturile lor, in speranta ca oamenii vor reusi vreodata sa se elibereze. Aceste celule actionau in permanenta, fara sa stie una de cealalta, creand in mod constant probleme Mamei. Astfel incat, aceasta s-a vazut confruntata cu un paradox. Pe de o parte, datorita naturii sale semi-umane avea puteri mentale deosebite care-i permiteau sa contracareze cu usurinta sabotajele oamenilor, fara a-i descoperi totusi, pe vinovati. Pe de alta parte, avea nevoie de prezenta lor pe post de sclavi – adoratori – slujitori, fara de care nu se putea manifesta in plenitudinea fortelor sale. De aceea se limita la a descuraja doar activitatea acestor celule de rezistenta si uneori de a pedepsi, spulberand de pe fata Pamantului cate un oras intreg. Ceea ce nu a stiut Mama niciodata este faptul ca Pamantul era in permanenta sub supravegherea noastra, a Gardienilor. Sediul nostru era pe atunci situat pe o planeta aflata pe aceeasi linie cu Soarele, dar diametral opusa, avand chiar si un satelit natural ca Luna. Acest sediu era Lumea de Aur. Civilizatia acestei planete tot umana, are conceptii si un mod de viata total diferit de cel al Pamantului, de natura spirituala. Dar lucrurile nu au fost mereu asa. Istoria planetei a cunoscut un trecut asemanator cu cel al Pamantului, pana la un anumit moment dat. Sa incepem cu inceputul. Civilizatia Lumii de Aur se bazeaza pe o descoperire geniala si anume creatia divina. Mijloacele ei sunt pur spirituale, iar actiunile in deplina armonie cu universul. Conceptiile acestor oameni pornesc de la o idee centrala denumita “Spiritul primei Desteptari“. Conform acestei idei, omenirea evolua in cicluri, inegale ca intindere temporala. Fiecare ciclu continea trei epoci : de aur, de bronz, de fier. Intinderea lor temporala variaza , cea mai lunga fiind cea a aurului, descrescand spre ultima. Aceste epoci, sau chiar cicluri, sunt in perceptia noastra, care ne-am obisnuit cu eoni de asteptare, simple picaturi de ploaie in oceanul timpului. Pentru oameni, totusi, ele acopera perioade de neinchipuit, incomparabile cu veacurile sau mileniile lor. Fiecare epoca prezinta cateva trasaturi distincte dar diferentele aproape insesizabile care isi fac simtite prezenta la inceputul lor, ne permit sa le diferentiem fara probleme. In epoca de aur, caracteristica de baza este pacea si linistea sufleteasca, Raiul pe Pamant, unde fiecare traia in deplina armonie cu ceilalti si cu natura. Toti oamenii au puteri mentale deosebite, considerate banale si strict utilizate pentru asigurarea traiului de zi cu zi. Raul indus de cunoastere nu exista deoarece totul poate fi cunoscut (daca doresti). Deplina armonie cu natura le permite oamenilor sa-si procure hrana si confortul fara interventia tehnicii sau stiintei. Totul era spirit : rugai raul sa-ti faca loc pentru a trece, padurea sa te adapostesca, pamantul sa te hraneasca, vantul sa nu mai bata sau ploaia sa te racoreasca. Este perioada care noua, Gardienilor, ne place cel mai mult, pentru ca ne permite sa ne implicam direct si sa studiem astfel, mai bine natura umana. Pe masura ce timpul se scurgea, din motive relativ necunoscute, dar pe care am reusit sa le explicam partial tocmai pe seama acestei naturi umane, unii oameni incep sa se simta mai egali decat ceilalti. Se instaureaza epoca bronzului, ceva mai scurta, pe care noi o caracterizam printr-un singur cuvant: gri. Totul este un amestec de bine si rau, pur si impur. Interesant de remarcat este si faptul, ca pe masura ce oamenii incep sa uite de epoca precedenta, isi pierd treptat puterile si mai ales incep sa se indeparteze de natura si sa uite de prezenta noastra. Este pentru noi semnalul pe care il asteptam pentru a ne retrage si a deveni foarte discreti in interventiile noastre. In epoca fierului, ei sunt total indepartati de noi. Puterile lor spirituale sunt nule, cu mici exceptii izolate, in schimb cunostintele lor stiintifice ating apogeul. Binele si raul in stare pura sunt omniprezente. Aceasta epoca este scurta, framantata, pasionanta si cu un sfarsit fulminant. Intotdeauna specia umana trece, rand pe rand pe fiecare din cele doua planete, printr-un dezastru, dupa care incepe un nou ciclu si o noua epoca de aur. O caracteristica a fiecarui ciclu era ca dupa fiecare epoca de fier, soldata etern cu un sfarsit catastrofal, nu mai ramane in viata nimeni si nimic, astfel incat suntem nevoiti sa recreem teatrul de desfasurare al operatiunilor viitoare si alti protagonisti. De ce, nu stim. De asemenea nu ne dam seama de ce tot facem la nesfarsit asta, poate e un sentiment de slabiciune in a recunoaste ca rasa umana, ca un copil vesnic neastamparat care nu vrea sa se maturizeze niciodata, este si ramane totusi creatia cea mai de seama a naturii misterioase sau a universului infinit. Aceasta evolutie ciclica si monotona, identica pe cele doua planete se desfasoara dintotdeauna. Regulile jocului fiind mai mult decat plictisitoare, din curiozitate am apelat la puterile noastre prestiente pentru a ridica putin valul timpului de pe fata prafuita a prezentului. Riscant, de acord, dar ulterior ne-am felicitat caci ceea ce doar am reusit sa intrezarim intr-un viitor atat de indepartat ne-a ingrozit. Riscul nejustificat de a incalca regulile de joc si de a ne pierde poate viata, a devenit rapid unul calculat si mai ales necesar. Desi nu ne-am aventurat in viitor decat prin cateva investigatii rapide, asta a fost suficient. Ulterior nu am mai reusit caci am descoperit ca una din noile reguli ale jocului ne eclipsa de aceste puteri. Ne-am gandit mult timp la imaginile furate destinului care infatisau o viata lipsita de viata. Acel vid total in care nu mai exista rasa umana si nici noi, ne-a determinat sa facem ceva pentru a mentine echilibrul fragil dintre cele doua planete gemene. Mai mult pe bajbaite, prin incercari repetate, pentru ca nu stiam daca nu riscam incalcarea unei noi reguli, am inceput sa modificam usor contextul initial al fiecarui nou ciclu si in cele din urma, considerand ca a venit momentul, am introdus si un element inedit : liberul arbitru. Cred ca aici a inceput, ceea ce amandoi am considerat a fi marea greseala, uriasul nostru esec. Uneori, el incearca sa ma consoleze spunandu-mi ca asa a fost sa fie, si oricum devenise plictisitor rolul de zei, venerati sub diferite forme sau reprezentari, niciodata cele reale. Monotonia acelorasi replici si tipare umane sau comportamentul imatur al oamenilor mereu gata sa invete dar mereu dand inapoi in clipa finala de intelegere, poate sa te enerveze la un moment dat. Eu una nu cred in justificarea lui. Si nici acum nu stiu de ce am acceptat aparitia liberului arbitru. Nu mai are importanta. Ca sa revin la ideea de la inceput, atunci am hotarat, profitand de faptul ca sora Pamantului era in epoca fierului, sa ne facem simtita prezenta printre oameni si nu am mai permis disparitia lor. Inzestrandu-i cu o parte din puterile noastre spirituale am sperat in… cred ca in liberul arbitru. Banuiesc ca asa a inceput creatia divina. In plin avant tehnic si stiintific, convinsa ca rasa umana este singulara in univers, ca Dumnezeu nu exista, ca viata este un accident al naturii, oamenii s-au confruntat deodata cu dovada de netagaduit ca este o creatie divina, ca universul este magic, condus de legitati discrete si de neinteles daca nu esti in deplina armonie cu acesta, in sfarsit a inteles ca exista un Dumnezeu a carui prezenta nu trebuie s-o demonstrezi ci in care e suficient doar sa crezi pentru a-L crea. Constient ca noi i-am dat un branci in pragul cunoasterii si mirat ca un copil de o jucarie noua, omul s-a maturizat brusc, a lasat deoparte meschinele lui interese personale si pentru prima oara in existenta s-a gandit la rasa si nu la individ. Asa a aparut Ida. Apeland la puterile lor proaspat dobandite, oamenii au creat o entitate benefica, cu puteri absolute care sa le ghideze destinele. Imi amintesc ca am trait atunci un sentiment curios, de implinire. Senzatie ciudata pe care nu mi-am putut-o explica pe deplin : parca eu o nascusem pa Ida. Ma simteam… umana si cred ca intelegeam femeile care aduceau pe lume copii. Contrar explicatiilor din ghidul Gardianului, am trait atunci o buna perioada printre oameni… ca o femeie… normala. Niciodata nu am impartasit nimanui aceste ganduri. El nu are habar. Chiar si cand imi mai amintesc de ele, sunt atat de ingropate in memorie ca mi se pare uneori ca-mi sunt straine, ca nu eu am trait acele evenimente fericite. Si mai ales nici urmatoarele care s-au dovedit a fi fatale pentru noi. Dupa acel succes, bucurosi, ne-am gandit si din pacate spun asta pentru ca si eu am fost de acord, sa repetam experienta si pe Pamant cand acesta se pregatea sa incheie epoca de fier. De data asta nu am mai avut noroc. Fir-ar el de liber arbitru! Asta e viata, si ingeri mai pot gresi. Poate am actionat prea devreme sau prea tarziu, nu stiu. Sau poate asa a fost scris. Cert e faptul ca oamenii de pe Terra nu au mai apelat la puterile lor spirituale ci doar la cele pur tehnologice si au creat un alter-ego Idei, dar care s-a dovedit a fi de natura malefica. Asa s-a nascut Mama, o inteligenta artificiala, mecanica dar cu circuite bioneuronice asemanatoare omului. Nefericita inspiratie! Nici nu vreau sa ma gandesc la ce s-a intamplat apoi. In fine! Am fost nevoiti sa ne retragem complet de pe Pamant, dar ca sa ne corectam greseala am reusit sa modificam regulile jocului si sa intretinem flacara sperantei. Oricum cutia Pandorei fusese deschisa si culmea de noi, nu de catre oameni. Dar acum regulile erau cunoscute si jucatorii pregatiti. Iar noi o aveam acum pe Ida. Cele doua planete vor ramane mereu izolate dar destinele lor strans impletite. Cele doua civilizatii nu se vor intalni decat la sfarsitul jocului. Pentru Lumea de Aur nu mai exista nici un ciclu de evolutie, timpul este incremenit in substanta jocului. Invingatorul ia tot. Daca dupa epoca fierului, reuseam sa evitam dezastrul pe Pamant, invingand-o pe Mama, liberul arbitru ne obliga sa revenim in epoca de Aur pentru a lasa sa se instaureze ordinea fireasca a lucrurilor. In caz contrar, Mama invinge si poate pune stapanire si pe sora geamana a Pamantului. De la marea noastra greseala, am reusit sa o invingem mereu pe Mama, dar desi omenirea trecea lin in epoca de Aur, fara a mai disparea ca specie, se parea ca tranzitia in epoca fierului se facea brusc si intr-un fel sau altul dadeau iar nastere Mamei, sub diferite forme sau denumiri. Aceeasi veche poveste. Problema ca ea e de fiecare data mai puternica si mai greu de invins. Cine sa mai stie, de atunci, de cate ori am distrus-o? Eu in nici un caz. Uneori imi vine sa rad. Nu mai am senzatia de deja-vu ci e pur si simplu obisnuinta. Plictisitor de-a dreptul. De aceea nu am mai completat jurnalul. Ba la un moment dat m-am gandit sa-l sterg din memorie. Dar nu avem voie sa uitam. Noi gardienii trebuie sa tinem minte vesnic ca am gresit. El ma ia uneori peste picior. Nu cred ca stie ce contine jurnalul dar stie de el. Eu ii spun ca in memoria mea au ramas gravate aceste amintiri ca un fel de cronica. Cineva trebuie sa scrie istoria, altfel cum vom sti sa evitam greselile trecutului?“ Ria inchise incet cartea si o depuse pe coltul mesei. Isi indrepta privirea spre cei doi copii, insistand asupra fetitei. Nu putea sa se gandeasca la nimic. Ceea ce citise o coplesea. Apoi isi aminti brusc de semnul de carte lasat si reveni la pagina indoita, continuand sa absoarba informatii despre Mama si Lumea de Aur. ”… Sa vegheze in permanenta Jocul, sa respecte regulile lui si sa mai ales sa-i pastreze coordonatele in limite cunoscute. Una din cele mai importante reguli le interzice sa activeze pe Pamant. Implicarea lor directa pe Terra ar avea ca si consecinta imediata, desteptarea Mamei. Cu alte cuvinte, desi ea nu ar avea acces la aceste puteri, poate sa intrerupa reactia Soarelui si automat ar castiga Jocul prin distrugerea celor doua lumi. Cu atat mai mult cu cat gardienii si-ar pierde definitiv puterea pe aceasta planeta. De aceea influentarea pazitorilor trebuie condusa cu maxima discretie si delicatete.“

Cartea cazu cu un pocnet sec pe dalele de marmura. Riei, zgomotul i se paru ingrozitor de puternic, dar mai ingrozitor era ceea ce tocmai citise. Se intoarse panicata si incepu sa alerge in directia usii. Dupa cateva secunde bune de alergare speriata incerca sa se calmeze si se opri apoi, caci nu mai putea preciza pe unde intrase. Si nu se vedea nici o usa. “Totusi, pe undeva am intrat.“ Dupa cateva clipe de gandire se intoarse cu privirea in directia copiilor pentru a vedea daca fusese descoperita. Cei doi nu pareau s-o fi vazut sau auzit. Continuau ceea ce facusera si pana atunci. “M-am speriat degeaba. Trebuia sa iau si cartea cu mine.“ Gandul o indemna la cativa pasi ezitanti, inainte, in directia mesei. Atintindu-si privirea in departare, fata vazu si cartea care zacea ademenitoare cu filele desfacute. Brusc, Ria constata ca nu se mai gasea in sala. Se uita in jur si descoperi imagini oarecum cunoscute. De data aceasta se afla intr-o padure. Abia atunci realiza ca era vorba despre unul din visele sale constiente. Acum recunostea si copacii. Semnele subtile de recunoastere pe care si le luase ultima data persistau si acum in memoria ei, gravate cu o luminoasa usurinta.

“Totusi niciodata nu m-am intors in acelasi vis!“ Preocupata, se apleca, smulse si rontai un fir de iarba. “Am mai fost pe aici.“ In timp ce-si ridica privirea spre inaltii copaci, sperand sa revada si pasarile, mintea ei era cufundata in tot felul de ganduri.

In ultima vreme constatase ca visele sale luasera o turnura ciudata. Erau mult mai rare si scurte si nu prea isi mai amintea mare lucru din ele. “Cine sunt de fapt acei copii?“

Lucruri stranii pe care le citise in carte incepura sa prinda forma in fata ochilor mintii, desi nu-si aducea aminte s-o fi facut si cu atat mai putin sa le poata intui forma numai dupa denumire. ”Probabil atunci cand am rasfoit-o la inceput, am vazut fugar si cateva desene sau schite! Altfel de unde sa fi stiut eu cum arata un cyborg sau sa fi auzit despre regulamentul intern al ghildei Inginerilor. Habar nu aveam de numele capitalei Pamantului antic – Pacifica sau ce-or fi si cu retelele astea ganglionare? Auzi implant mecanic!“ Cumva isi dadea seama ca toate erau legate de Mama. Istoria Orala facea trimitere la cyborgi cand explica nasterea Mamei si in cateva locuri existau si aluzii voalate la denumirea de inginer sau un termen asemanator, dar de restul nu stia nimic. “Pacat ca am ratat ocazia sa recuperez cartea. Acolo as fi gasit sigur ceva folositor impotriva scorpiei.“ Natura sa precum si vastele cunostiinte tehnice in domeniul roboticii ii permisesera sa inteleaga aproape tot ceea ce citise desi totul era nou. Oricum, isi spuse ca acum nu mai conta asa ca isi concentra atentia asupra padurii si imprejurimilor. Vantul adia usor infoind copacii intr-o simfonie placuta de sunete. Ridicandu-si privirea, Ria constata ca, filtrate de frunze si crengi, putea observa razele Soarelui. Niciodata nu-l mai vazuse pana atunci. Incepu sa alerge navalnic, uitand de orice prudenta, spre liziera padurii. Patrunse intr-un luminis si se opri brusc, lasand lumina solara sa-i inunde fiinta si sa treaca prin bariera pleoapelor inchise ale ochilor. Apoi ii deschise si se imbata indelung de imaginea superba a globului galben fara sa-i pese ca acest lucru ii afecta vederea. In cele din urma se lasa in iarba, fericita si obosita in acelasi timp, lasand pe indelete vederea sa-si faca din nou simtita prezenta. Cand reusi sa iasa din intuneric constata profund dezamagita ca se afla intinsa in pat, imbracata si dotata cu echipamentul standard obligatoriu, inclusiv grenada de rezerva agatata de piept. Suparata isi aminti ca era de serviciu la sediu peste noapte si se dadu jos din pat, isi turna un pahar cu apa si-l dadu peste gat pe nerasuflate. Supararea ii trecu destul de repede gandindu-se la ultimele evenimente traite. “Am vazut Soarele si am gustat iarba.“ Acum era din nou fericita, dar avea senzatia ca trece cu vederea peste un lucru foarte important. Intr-un coltisor de constiinta, un semnal de alarma – avertizare incepu sa palpaie si-l indeparta nemultumita ca nu gaseste cauza. “Probabil ca nu era totusi ceva asa de interesant de retinut.“ Nu-si aducea aminte exact, dar era ceva legat de o carte.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

- Alarma in sectorul patru! Alarma in sectorul patru!

“Iar! Deja au inceput sa ma plictiseasca! M-am cam saturat de jocul asta de-a soarecele si pisica. Eu nu sunt in nici un caz pisica, poate ei sa fie sobolani, ca mereu se ascund sub pamant.“

Pe moment, comparatia ii smulse un suras Mamei dar apoi, vazand prapadul redat de monitoare se incrunta, enervadu-se de-a binelea. Efectul sabotajului fusese devastator. O intreaga uzina de roboti distrusa si un centru de comunicatii complet devastat. Totusi imaginile cladirilor arzande, relee de transmisiuni facute zob si bucati de soldati roboti aruncate in aer de explozii puternice nu o impresionara prea mult.

“Interesant“, comenta ea. “Dar de ce s-au obosit sa-mi distruga o uzina dezafectata si o retea auxiliara de transmisiuni neimportanta strategic?“ Amploarea atacului nu lasa nici o urma de indoiala. Fusese nevoie de actiunea reunita a cel putin doua grupuri de rezistenta. Poate chiar trei. Plus toate celulele lor de rezerva. Si stia prea bine ca o celula era compusa din opt pana la zece umani. Un grup avea cel putin cinci celule active si tot atatea de rezerva. Intr-un timp mai trecut, Mama se ocupase din plictiseala de studiul miscarii de rezistenta. Reusise sa evalueze destul de corect ca un grup continea cam optzeci – o suta de umani. Desi unele grupuri erau mai restranse - circa cincizeci iar altele mai numeroase – peste doua sute, constatase ca intampina probleme mai mari din partea grupurilor mai putin numeroase, mai bine organizate si fanatice in indeplinirea obiectivelor propuse. “Aici au actionat, cu siguranta, peste doua sute!“ Un scurt calcul statistic a situatiei miscarii de rezistenta din sectorul patru raportata la marimea populatiei existente o convinse ca localnicii isi intarisera efectivele. Prevazuse o astfel de actiune si stia si cum sa reactioneze acum cand pericolul cel mai mare pentru ea venea din acest sector, dar nu se asteptase la o asemenea amploare si nici la ceea ce lasa de inteles. Era tentata sa rada si acest sector. “Trebuia sa o fac atunci cand au actionat prima data! Acum e cam tarziu.“ Si mai stia ca nu ar rezolva nimic. Sobolanii bine ascunsi ar fi scapat. Totusi de unde atatia umani? Controlul selectiv al populatiei era foarte riguros si experianta ii spunea ca nu va gasi un raspuns prin studiu probabilistic. “Nu cumva au actionat si grupuri din alte sectoare? Asta inseamna ca pot circula destul de lejer peste granite. Dar cum, si cu ce? Cum au luat si apoi au tinut legatura unii cu altii? Pazitorii nu au cu siguranta o raza atat de mare de actiune! Iar granitele mele sunt bine pazite. De fapt nici nu ar putea iesi din oras fara a fi observati de patrulele de control.“ Din acest motiv, Mama procedase cu mult timp in urma la o impartire a suprafetei pamantului in sectoare imense, cu granite foarte bine delimitate si aparate in permanenta. Fiecare sector continea undeva in zona sa centrala un oras. Cu greu se puteau numi acestea asezari urbane, dar oamenii nu mai aveau nici o idee despre istoricul acestui cuvant. Concentrand astfel populatia globului, atata cata mai ramasese dupa primele zile in care luase puterea, Mama avea posibilitatea sa tina sub un control sever migratiile si mai ales actiunile rezistentei. Limitele imense ale sectoarelor depaseau raza mentala de actiune a comunicatiilor pazitorilor iar clima desertica si arida descuraja orice incercare de evadare a oamenilor. De fapt, cu patrulele aeriene permanente pe tot cuprinsul sectoarelor ar fi fost imposibil. Si nici nu ai fi avut unde sa te refugiezi, daca prin absurd ai fi reusit sa evadezi. Majoritatea nu mai intentionau de mult timp sa o faca. Serviciul de control al mediului inconjurase artificial cu ziduri invizibile de curenti atmosferici, fiecare oras, mentinand o eterna patura de nori deasupra cerului. Asta totusi asigura o clima relativ acceptabila si temperaturi suportabile. Toti stiau ce iad era in afara acestor ziduri. Diferente colosale de temperatura intre nopte si zi, vanturi de peste sase sute de kilometri pe ora, furtuni de praf care faceau imposibila vizibilitatea la mai mult de un pas in fata. Natura se dezlantuise dupa tragicele cataclisme dintr-un trecut indepartat. Exploziile nucleare mentineau si acum un ridicat nivel al radiatiei. Atmosfera era atat de saraca in aer, incat nici nu puteai respira fara masca iar patura de ozon nu mai exista de mult. Sigur ca oamenii nu stiau in realitate toate acestea. Aveau insa la indemana Istoria Orala si rarele excese ale Mamei, care mai pedepsea din cand in cand cate un oras intreg retragand complet bariera protectoare si redand apoi, intreaga tragedie filmata prin canalul obligatoriu de televiziune. Gandindu-se la ultima sa gaselnita originala, cea cu sectorul doi, Mama se intreba pe buna dreptate, daca nu cumva datorita unor mutatii genetice, aparuse o noua specie de pazitori, cu puteri asemanatoare ei. “Oricum, este cert faptul ca cineva ii ajuta pe umani!“

Aruncandu-si din nou privirea pe monitoare, constata ca putea vedea, la propriu si asta pentru prima oara, siluetele umanilor din rezistenta. Nu-i venea sa creada privind oameni luptand, recuperand arme si materiale, minand cladiri si chiar murind. Vederea sangelui nu lasa loc de indoiala. “Astia chiar au inebunit de tot? Nu le mai pasa ca-i pot acum recunoaste si captura? Ceva ii anima peste instinctul de supravietuire! Cred ca pot sa-mi scape? Sau chiar daca ar avea posibilitatea, sunt decisi sa sacrifice intreaga populatie a oraselor?“ Dar in timp ce se gandea la acest gest aparent nesabuit, Mama isi dadu seama ca nu putea pur si simplu ucide toti oamenii. Jocul n-ar mai fi fost amuzant. Fara adoratori si un Zeu ar muri. Stia ca miscarea de rezistenta isi daduse seama de asta. O noua escalada de violenta motiva acum actiunile supusilor ei. Se intreba care sunt aceste motive. “Au trecut la o noua faza in razboiul de gherila! Se pregatesc sa treaca de la jocul prin subterane la labirintul terestru!“ In acel moment, un zgomot parai in urechile Mamei si o voce artificiala de pe reteaua principala ii comunica ceva ce o facu sa se innegreasca, la figurat, de furie. Imediat, ca o confirmare, oamenii de pe monitoare se oprira brusc si incepura sa urle si sa-si agite armele triumfatori.

- Mesaj neautorizat pe retea! Mesaj neautorizat pe retea!

Privind monitoarele, Mama inregistra mental si apoi salva o imagine care i se paru interesanta, pentru a o analiza mai tarziu, si opri vocea mecanica din difuzoare acum agasanta, cerandu-i sa redea mesajul. Auzindu-l, constata ca timpul de transmisie era mult mai mare ca de obicei. Mai mare decat timpul minim de protectie. “Inseamna ca au descoperit parola de transmisie!“ Imediat respinse gandul. “Totusi semnalul de avertizare imi confirma faptul ca cel putin deocamdata, codul meu personal nu e spart. Iar daca e imbatabil, nici un virus nu poate sa intre in sistem.“ Cata vreme parola nu era cunoscuta si deci accesata, paznicii antivirusi ai portilor sale electronice ramaneau activi si ii pazeau cu strasnicie cetatea. Si totusi de ce facusera oamenii acest gest aparent stupid, atacandu-i niste obiective total neimportante si sacrificandu-se cu zecile? Numai ca sa transmita acest mesaj? Apoi isi dadu seama ca umanii nu aveau de unde sa stie acest lucru si ca de fapt, se dorea ca toata actiunea sa fie o demonstratie. Deci un alt mesaj, de raspuns la propria lectie pedeapsa pe care o daduse sectorului doi. “Nu le mai este frica de mine!“ Reveni asupra mesajului neautorizat primit de la miscarea umana de rezistenta si-l reciti, cazand pe ganduri. “Cioc, cioc! Buna! Numele meu este Ria! PREGATESTE-TE SA MORI! Acum iti cunosc secretul si nu mai ai nici o scapare! Deocamdata am egalat scorul, dar avem mult de recuperat. Nu ai nici o sansa in fata mea! Stiu cum iti protejezi reteaua si pot cu usurinta sa-ti distrug antivirusii! Te voi distruge cu propriile tale arme. Apropo, cunosc si cam pe unde te ascunzi! Cred ca ar trebui sa-ti muti amplasamentul. Oricum sti mai bine decat mine ca nu-ti poate fi de folos. Nici fizic, caci pot ajunge oricand la tine daca vreau, iar realitatea virtuala este acum terenul meu de joaca. Paznici tai sunt de-a dreptul patetici. Nu am vrut sa ma obosesc ca sa trec de ei. Data viitoare s-ar putea sa ai o surpriza! Ce-ai zice daca i-as transforma din paznici in atacatori? Simpatica idee, nu? La revedere, si pana ne mai intalnim, iti doresc un cosmar placut!“ Daca era adevarat, si numai pe jumatate, atunci situatia era tragica. “De unde stie ea toate astea? Si cine-i personajul asta, Ria? Nu se poate, se lauda!“ Dar, ii era teama, in timp ce formula aceste intrebari, ca se inseala. “Imi trebuie informatii suplimentare!“ Apoi isi aduse aminte de inregistrare. O derula mental si o studie. Acum nu mai stia de ce i se paruse interesanta. Totusi se incredea in instinctele sale iar simturile ascutite ii spuneau ca ceva nu e in regula. Deodata, intreaga sa extensie a proiectiei psihochinetice ii semnala un sentiment pregnant si ciudat de pericol. Isi analiza cu atentie sentimentele si gandurile pe baza unei revizuiri vizuale ale imaginilor vazute, intr-un carusel ametitor de ganduri, idei si observatii si incremeni blocata atat la propriu cat si la figurat : descoperise sursa pericolului. In trei imagini secventiale, de durata unei secunde, ale aceluiasi plan filmat, avea loc o miscare. Ceva intr-un colt al ecranului flutura timp de cateva zecimi de secunda si apoi disparea pur si simplu de pe monitor. “Imposibil! Asa ceva nu se poate!“ Rula si derula incontinuu cele trei imagini, pana intratat incat, la un moment dat, nu mai putu preciza care este prima si care ultima. Asta fu salvarea, caci odata constientizat gandul, reusi sa elimine aspectul secvential – liniar al imaginilor si le asigura automat un flux continuu si incetinit de curgere. Cu groaza, vazu cum in prima secventa, acum nemaidelimitata de celelalte, aparea o fata cu parul despletit si disparea, imaginea ii transmitea fiori reci pe o imaginara sira a spinarii, in a treia secventa. Cadrul filmat fiind foarte mare, oferit de unul din satelitii obisnuiti de televiziune din reteaua locala, o impiedicase sa observe amanuntul de la inceput. Dar acum, analizand imaginea fetei, Mama simtea ca intelege la propriu expresia “a ingalbeni de teama“. O frica terorizanta puse stapanire pe ea. Ingheta furioasa intr-un stop cadru cele trei imagini si furioasa parasi centrul de comunicatii, frematand. “Nu se lauda. Deloc! Trebuie sa-mi pun neaparat in aplicare planul de actiune. Am intrat in criza de timp. “Pe ecran, cele trei imagini continuau sa dainuie, strabatute regulat de o linie orizontala, datorata stop cadrului, si de doua verticale, caracteristice proceselor automate de clarificare a imaginii. Daca cineva ar fi intrat in acel moment in incapere si si-ar fi aruncat privirea pe monitoarele acum linistite dupa limpezirii imaginilor, ar fi vazut ceva obisnuit si deloc de natura ati inspira groaza. O fata blonda si draguta, cu parul lung despletit si batand in vant, cu fata vesela si o mina surazatoare indreptata spre cer. Poate s-ar fi mirat de faptul ca intr-una din imagini facea cu mana cuiva pe care, probabil, doar ea il vedea acolo sus printre norii cenusii. Ceea ce n-ar fi reusit sa precizeze imaginarul observator, era daca gestul in sine reprezenta o amenintare muta sau o manifestare de bucurie si speranta. Poate si una si alta.
 

* *

Stand confortabil in actualul sau birou, fostul cabinet al batranului, Dan isi servea cafeaua si se delecta cu ziarele de dimineata. Desi ziua se anunta foarte grea si obositoare, cu o agenda incarcata, nu-si putea impiedica, si nici nu dorea acest lucru, gandurile sa zburde mereu si mereu in jurul aceleiasi idei centrale : extraordinarul succes inregistrat de proaspat infiintata ghilda a oamenilor independenti. Independentii reusisera un adevarat tur de forta ingenunchiind ghilda ziaristilor si atragandu-si de partea lor pe cei de la guvern. Desi legile specificau clar respectarea cu strictete a numarului de puteri de stat – patru, argumentul invocat de ziaristi se prabusi in momentul in care Inginerii anuntasera inaintarea propunerii de inaintare in rang a ghildei Sanatatii. Motiunea fusese aprobata prin numaratoare directa si dadu castig de cauza, binenteles Inginerilor, printr-un viclesug politic, care nu lasa nici un dubiu privind abilitatile profesorului Reinhardt in cunoasterea si manipularea mecanismelor politice sau diplomatiei dovedita de acesta. Lucrurile se desfasurasera cam in felul urmator, si aici Dan era tare mandru caci avusese partea sa de contributie, imediat dupa deschiderea lucrarilor sesiunii extraordinare a camerelor reunite ale celor patru ghilde, Investitorii anuntasera intentia, cunoscuta de altfel de toti, unei fuziuni intre ei si Ingineri. Binenteles ca ziaristii foarte siguri pe ei sarisera ca arsi, urland ca din gura de sarpe ca nu este posibil deoarece incalca prevederile legale. Mai mult decat atat, nici nu poate fi supusa la vot chestiunea in cauza tocmai pentru ca regulamentul intern al camerelor reunite ale ghildelor prevede ca voturile sa nu fie mai putine la numar decat numarul puterilor in stat. Acesta era de fapt momentul asteptat de Ingineri, care atragand astfel in cursa ziaristii, s-au ridicat senini si au propus decalarea votarii motiunii cu o alta: aprobarea cooptarii, ca putere de stat a ghidei sanatatii. Motivatia era intemeiata, spuneau ei, de importanta pe care guvernul trebuia sa o acorde legal, conform constitutiei, sanatatii intregii populatii. Dar inginerii, avusesera si un argument teoretic. Spuneau ei ca daca regulamentul interzicea ca numarul puterilor sa fie mai mic decat numarul voturilor, nicaieri nu se preciza ca nu este posibila si situatia ca numarul puterilor in stat sa nu fie mai mare decat numarul de voturi. Anuntul fu o adevarata bomba, nu numai prin natura lui cat mai ales prin implicatiile lui profunde. Pentru prima oara in istoria democratiei electronice, perioada intinsa de peste patru sute de ani, nu se mai inregistrase o asemenea intorsatura de la lucrurile firesti cu care erau obisnuiti votantii. Abea atunci isi daduse seama ghilda ziaristilor ca fusese trasa pe sfoara si culmea erau cu mainile legate, deoarece prin decalarea propunerii anterioare, inca existau patru ghilde. Deoarece propunerea viza in mod direct ghilda de guvernamant, prin acceptarea la guvernare a ghildei Sanatatii privind problemele specifice dar nu reprezenta un amestec intern, conform regulamentului nu aveau voie sa voteze. Din acelasi motiv, pentru ca Inginerii facusera propunerea, drept de vot aveau doar celelalte doua ghilde: Investitorii si Ziaristii. Cei din urma intelesera rapid cum stau lucrurile, atat faptul ca ghilda de guvernamant nu era straina de aceasta propunere – si deci in principiu era de acord, ca aliati eterni ai Inginerilor, deoarece pozitia lor nu era catusi de putin afectata, dimpotriva, dar lucrul cel mai ingrozitor, era urmatorul aspect si anume in caz de egalitate, partajul era solutionat prin studiul individual al voturilor electronice. Nimeni nu se indoia ca Investitorii ar fi fost unanimi in procesul electronic de votare, chiar si aripa conservatoare intelegea avantajele imediate sau de lunga durata ale acestei actiuni. Pe cand pentru ziaristi era suficient un singur vot pro, chiar daca rezultatul majoritar ar fi fost contra, pentru ca victoria sa fie de partea adversarilor lor. Si tocmai in aceasta chestiune Ghilda ziaristilor avea mainile legate, deoarece nu putea vota impotriva intereselor maselor largi de populatie ai caror reprezentanti erau. Ce motivatie ar fi putut sa aduca ei in cazul refuzului participarii la guvernare. Jocul de-a politica era prea subtil pentru oameni si se parea ca si pentru aliatii lor din ghilda Sanatatii. Mureau de ciuda ca prostii de medteci nu-i anuntasera si pe ei de propunerea Investitorilor, caci erau acum siguri ca acestia se bazau pe votul lor pro. Dar mai ales isi dadusera seama ca si-o facusera cu mana lor. Prin urmare nu mica fu surpriza tuturor, mai putin a lui Dan si a batranului care banuiau ca se va intampla astfel, cand dupa numaratoarea voturilor se constatase o majoritate deplina. Din acel moment lucrurile au scapat complet de sub controlul ziaristilor. Ghilda Sanatatii fusese cooptata atat in guvern cat si ca putere de Stat, iar prima propunere privind fuziunea fusese votata prin majoritate simpla : doi la unu, deoarece ghildele implicate in fuziune se abtinusera din motive evidente. La fel de evident fusese si faptul ca votul majoritar venise de la Sanatate, caci egalitatea la voturi intre guvern si ziaristi nu ar fi dus la nici un rezultat, dar acum noua ghilda era sigura ca trebuie sa primeasca plata pentru ajutorul oferit medtecilor. Un risc nici macar minim ci nul, deoarece prin insasi denumirea lor, medtecii din ghilda sanatatii erau apropiati ca si orientare de ingineri. Si apoi, sansa nesperata care le picase din cer nu trebuia nicicum ratata, cu atat mai mult cu cat deocamdata erau pe post de marioneta si fiind constienti de asta aveau nevoie de ingineri ca aliati si nu rivali in jocul puterii. Surpriza cea mai mare veni aproape de sfarsit, cand batranul se ridicase, dupa ce mai intai ceruse si primise cuvantul, si cu cel mai firesc aer din lume declarase necesitatea modificarii de forma si nu de fond a regulamentului actual al celor patru camere reunite, deoarece ziaristii au constatat pe propria lor piele cat de grave pot fi interpretarile diferite ale regulilor neclar sau precis formulate. Propunerea sa, din partea ghildei Independentilor, continea acordarea unui mandat de autoritate Ghildei Ziaristilor de a revizui toate regulamentele… ei fiind cei mai in drept la asa ceva, pentru a se evita pe viitor alte situatii de acelasi gen. De asemenea pentru a fi siguri ca rezultatul viitoarei comisii va cert si sigur, Reinhardt propunea pentru supervizarea intregii actiuni inteligenta Mamei care ar fi putut cu usurinta depista eventualele scapari. Motivatia batranului, imediat acceptata de toti, binenteles cu exceptia ziaristilor in pragul unei crize de apoplexie, fusese ca nu mai e permis ca intr-o viitoare sesiune reunita a celor patru camere, intreaga populatie a planetei sa constate inca o data situatia penibila in care s-ar afla plenul, si asta datorita propriilor greseli de redactare si apoi votare a legilor. Asta pusese capac la toate si daca nu ar fi intervenit reprezentantii ghildei de guvernamant sa aplaneze conflictul, ziaristii ar fi iesit afara din sedinta, binenteles dupa ce s-ar fi luat la bataie cu Inginerii. In aceste conditii era usor de inchipuit cum se simtea Dan in acea dimineata superba, dupa parerea lui, in noua functie de presedinte al ghildei Inginerilor. Era constient ca acest post ii fusese oferit ca o recunoastere a meritelor sale, a eforturilor si sacrificiilor din ultimii zece ani, atat in directia Mamei cat si pentru sfaturile inspirate pe care le daduse batranului in ultima perioada privind politica de stat a ghildei. Cele doua ghilde isi mentineau deocamdata independenta administrativa si propriile organizari interne, numai regulamentele fusesera ajustate pentru a se putea aplica cu succes ambelor parti. Cum presedintele de onoare provenea din randurile Inginerilor, in persoana batranului, aspectul conferea un mic ascendent deloc neglijabil acestora asupra investitorilor, cu conditia binenteles ca Mama sa fie considerata si utilizata ca un bun, in sensul corect al cuvantului, al ambelor ghilde. Adica, cu alte cuvinte, si investitorii sa profite de avantajele acestui calculator superperformant. Dar nefiind idioti, investitorii pretinsesera si in cele din urma obtinusera accesul la cele mai secrete planuri de viitor ale inginerilor. Dan isi inchipuia usor buimaceala investitorilor cand aflasera de noutatile din genetica, cibernetica si transporturi spatiale si mai ales rolul atribuit Mamei in viitorul acestor domenii. Planurile erau mari si ambitiile pe masura si de aceea intuind avantajele perioadei urmatoare, Ghilda investitorilor nu mai statu mult pe ganduri si-l propusese pe batran ca maestru de onoare al Independentilor. “Pozitia mea imi confera a doua putere in aceasta noua ghilda si poate ca dupa Reinhardt… “Dar visul desi frumos parea cam departat, asa ca Dan reveni la aspecte concrete. “De fapt, daca stau sa ma gandesc bine, nici batranul nu ocupa prima pozitie ci Mama.” Datorita implicarii in toate proiectele majore si cunostintelor mai mult decat vaste din bancile sale de date, aceasta era la ora actuala singura “persoana“ calificata sa supervizeze orice decizie in domeniu. Accesul sau nelimitat si controlul in toate aspectele de activitate ale ambelor ghilde facea in prezent indispensabila interventia Mamei. “Ea ne ordona si noi executam!“ Era constient ca o prea mare dependenta de automatizare si calculatoare nu era sanatoasa. “Am construit roboti dupa asemanarea mintii noastre, care sa gandeasca la fel ca noi si sper sa nu ajungem sa gandeasca, sau mai rau sa decida, in locul nostru. Partea cea mai urata este ca, doamne fereste, sa nu ajungem vreodata in situatia sa gandim noi ca niste roboti sau sa ne tratam unii pe altii ca pe niste automate din carne.“ Totusi, stia ca nimeni nu o considera pe Mama robot ci mai degraba ca pe un seaman al oamenilor, ce-i drept mult mai inzestrata, caci atat Dan cat si Reinhardt erau convinsi ca succesul fulgerator al ghildei Inginerilor, desi le apartinea lor ca idee, nu s-ar fi materializat niciodata fara ajutorul Mamei. Niciodata nu mai functionasera serviciile de informare si transmisiuni atat de bine, aproape perfect dupa spusele modeste ale Mamei, de cand aceasta le preluase controlul. Abea acum isi dadeau toti seama cat de mult pierdusera inginerii neacordand importanta cuvenita directiei Arhive. Implicandu-se direct in acest serviciu, Mama descoperise o groaza de informatii interesante, unele de importanta capitala, sub forma de rapoarte si dosare reprezentand idei noi, inventii si inovatii, descoperiri care zaceau de ani de zile, chiar zeci si sute unele din ele, si care ar fi fost extrem de folositoare daca erau folosite la vremea respectiva. Oricum ele reprezentau inca importanta si incepusera a fi utilizate si exploatate ca atare. Odata, stand cu batranul la un pahar de vorba, Dan aflase de la acesta ca daca Arhivele ar fi fost eficientizate de la inceputurile sale, ghilda Inginerilor ar fi realizat-o pe Mama cu peste o suta e ani in urma. “O informatie este importanta numai in masura in care odata stocata poate fi ulterior usor accesata, ii spusese batranul!“ Si acum Dan era inclinat sa-i dea dreptate, dar iarasi era obligat sa revina la mai vechea sa idee.“O specializare mecanica excesiva in societatea umana este mai mult decat periculoasa! In cele din urma nu va mai reprezenta o evolutie in sine. Germenii declinului pot fi cu usurinta recunoscuti, atunci cand limbajul folosit de oameni contine in principal termenii tehnici specifici mijloacelor de lucru. Gandirea este ingradita de acesti termeni precisi, vorbirea in simboluri caracteristice isi pierde la un moment dat sensul si rostul. Pierderea libertatii individuale, survenite din cauza nerespectarii principiilor automatizarii, este urmatorul pas logic. Respectarea cu strictete (ad-literam) a legilor si pronuntarea sentintelor de roboti specializati in acest sens ar reprezenta finalizarea unei tragedii, care s-ar solda cu disparitia lui “hommo sapiens sapiens“ si aparitia unei specii noi “hommo roboticus“.

Daca Dan considera corect din pacate, al doilea termen “roboticus“, nu era prea sigur ca primul: “hommo“ isi mai gasea, in context, justificarea. “Oare de unde mi-au venit in cap tampeniile astea! Dimineata incepuse atat de bine!“ Incerca sa se autoconvinga ca aceste idei sunt prostesti, ca oamenii mai au inca un cuvant de spus si este imposibil ca rasa umana sa ajunga vreodata in situatia pe care gandurile sale cele mai sumbre i-o infatisasera mai inainte. “Numai de noi depinde sa controlam aspectele potential periculoase ale acestui proces. Si din fericire, acum avem si noi un cuvant de spus.“

Ce nu stia inca Dan, batranul sau restul omenirii, era faptul ca umanitatea nu mai avea de spus mai nimic si ca nu de ea depindea evolutia sa viitoare. Asa cum spusese cu mult timp in urma cineva de a carui obarsie nu-si mai amintea acum absolut nimeni, “Alea iacta est!“ Gravitatea problemei, de care nimeni nu-si dadea seama, consta in faptul ca Mama avea sa le aduca aminte, intr-un context total nefericit, de o alta expresie celebra si la fel de veche, dar intr-o varianta moderna: “Dati-i Cezarului ce-i al Cezarului si lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu.“ Mama le-a demonstrat pe viu ca varianta moderna este mai scurta si mai simplu astfel de enuntat. Ea a pus un semn de egalitate intre cei doi debitori, dar inainte de asta a considerat ca ar fi hazliu sa materializeze la propriu semnificatia ultimului capitol din Noul Testament. Nu a mai avut nici o importanta pentru umanitate ca, de fapt, Mama ii mintise si ca Cezarul nu era tocmai Dumnezeu. Cel putin pentru oameni aspectul nu mai avea nici o relevanta. Tot ce vor mai sperau ei era ca si celelalte capitole erau adevarate. Din pacate le-a trebuit peste trei mii de ani sa se convinga si Mama a avut grija ca in toata aceasta periada sa le scoata din cap si speranta. Paradoxul, cu aspectul sau tragi-comic consta in faptul ca cea care a mentinut flacara sperantei sub forma sa fanatic religioasa au fost tocmai Inginerii. Considerati ca principal pericol, ei fost decimati sistematic de trupele robotizate ale Mamei inca din primele ore dupa ce aceasta a preluat puterea. Nevoiti sa se acunda, mai ales sub pamant, acestia au reusit sa salveze si sa puna la adapost destula aparatura si mijloace tehnice care sa le permita sa initieze si apoi sa continue lupta de gherila impotriva Mamei pana la victoria finala. In principal au inregistrat numai esecuri si au fost nevoiti sa se limiteze la crearea unor celule de rezistenta izolate unele de celelalte, atat la propriu cat si la figurat, care actionau in permanenta fara sa stie de existenta celorlalte, creand constant probleme Mamei. Elita fiind lichidata inca de la inceput, putinii specialisti s-au reunit si punand la cale strategia si planurile de viitor ale miscarii globale de rezistenta au reusit sa inregistreze totusi cateva succese majore.

Acestea constau in principal in realizarea unei forme de mimetism cameleonic posibila prin manipulare genetica si dobandirea si transmiterea ereditara a puterilor psi dar la un nivel foarte redus de manifestare. Astfel au aparut sefii de grup si pazitorii. Singurii care stiau toate acestea erau sefii de grup, care vegheau pe toata durata vietii lor ca secretul sa fie pastrat, inclusiv fata de membrii propriului grup. Fiind condamnati la traiul in subterane, erau totusi capabili sa iasa si pe strazi datorita puterilor mimetice de care beneficiau. Deoarece acestea se dobandeau prin inducerea in organism a unei substante semiiradiante, fara efecte nocive, ei erau obligati sa deleaga spre sfarsitul vietii un inlocuitor, caruia ii impartaseau toate cunostintele, planurile si mai ales marele secret pastrat cu grija si anume faptul ca toate orasele lumii erau legate printr-o retea de canale subterane, excavate la inceputuri, care le permitea sa ia legatura unii cu altii in caz de primejdie. Una din obligatiile lor cansta in recunoasterea si atragerea in grup a potentialilor pazitori. Tot ei erau cei care “scriau“, de fapt completau si transmiteau mai departe in memoria colectiva a oamenilor continutul Istoriei Orale, avand grija sa evite orice trimitere sau aluzie la activitatea lor. Pericolul pentru ei, luati ca organizatie subterana si ascunsa consta in pericolul extrem al oricarui parazit.

Dupa un timp ajungeau sa depinda de gazda, in speta de Mama si sa se obisnuiasca cu situatia, astfel incat sa nu mai fie capabili sa duca la indeplinire obiectivele initiale. Stagnarea si acceptarea starii de fapt a conditiei actuale, devenise pentru ei o stare de drept obisnuita.

[CAPITOLUL URMATOR >>]
 

5 februarie 2003  

Powered by