Home


Jocul...

de  Alex G. Andrei  

CAPITOLUL 5.

Omul si masina

Capitole precedente:[CAP. 1, CAP. 2, CAP. 3, CAP. 4]

“Sa ajungi la concluzia ca esti unica rasa inteligenta din univers, chiar si ca produs al unei creatii divine, este trist… si imbucurator in acelasi timp: unicitatea poate conferi drepturi incontestabile. Dar sa beneficiezi de aceste drepturi si sa creezi o alta rasa mai inteligenta, al carei unic scop este unicitatea (aspect care implica eliminarea ta fizica) este un lucru patetic si ilar in acelasi timp.

Sesizeaza cineva problema? E foarte simplu! Cea mai mare hiba a democratiei este urmatoarea: asigura drepturi unei minoritati, in numele majoritatii; in caz de reusita meritele revin minoritatii, in caz de esec vinovata este majoritatea.

Mama a inteles problema si a rezolvat-o rapid : a eliminat minoritatea, descurajand astfel majoritatea. Ea a fost prima care a intuit un aspect foarte simplu al democratiei : cei inteligenti si deci periculosi sunt putini; distruge-i si te poti concentra apoi asupra prostilor; desi sunt multi, sunt la fel, deci usor de controlat. Ceea ce a omis este faptul ca si reciproca este valabila si anume: desi sunt prosti, sunt totusi mult prea multi si s-ar putea sa nu fie toti la fel; dar asta-i cu totul alta poveste.“

*

Ploua! O burnita marunta, rece si deasa, insotita de o ceata mai mult smog facea imposibila vederea la mai mult de un pas. Faptul in sine era de natura a aduce bucurie in inimile oamenilor. Nu stiau daca ploaia cadea si in restul lumii, dar nici nu le pasa. Simtisera atat de rar efectul ei, incat preferau sa se bucure pur si simplu, sa simta caderea binefacatoare a apei pe obraji. Ceata nu-i deranja. Mai bine! Asa nu-si vedeau unii altora lacrimile adevarate.

Batranii ingenunchiasera si se rugau. Ei erau singurii care mai vazusera asa ceva. Unii isi aminteau de trei sau chiar patru ploi in toata viata lor. Sigur, toti stiusera de acest lucru, dar pana acum nimeni nu crezuse. Cei tineri care traiau experienta pentru prima oara, incepeau acum sa se intrebe daca nu cumva era adevarat si ce spuneau batranii in privinta Soarelui. Totusi era cam greu de crezut. Majoritatea nu cunosuse decat aceleasi zile terne, gri si mohorate, de semiobscuritate, cu nori cenusii si apasatori. Aveau impresia ca asa trebuia sa fie, se obisnuisera si incepea chiar sa le placa.

Singuri, batranii, nu puteau uita. Chiar daca nu toti vazusera Soarele, ei stiau. Stiau ca nu a fost mereu asa. Istoria Orala nu-i lasa sa uite si ii forta sa transmita mai departe mesajul catre generatiile tinere : “Nu uitati! Suntem oameni si odata am fost liberi! Nu uitati ca Mama este doar un robot, nu este Dumnezeu! Soarele nu este creatia ei!“ Si mai ales nu uitati greseala noastra : noi am creat acest robot!“ Tinerii, abia acum, se bucurau ca le mai traiau batranii.

In timp ce stateau sub caderea ploii, oamenii se gandeau la aceste cuvinte si isi aduceau aminte si de altele, multe dintre ele de rau augur. De fiecare data cand Mama dadea ordin serviciului de control al climei sa aduca ploaia, sau mai rau Soarele, oamenii stiau ca ceva groaznic era pe cale sa li se intample. Mama se pregatea sa le dea o lectie. Toti realizau ca, probabil, miscarea de rezistenta facuse ceva care o maniase. Intotdeauna mesajul ei era acelasi: “Vedeti ce pierdeti? Doar eu va dau sens vietii. Supuneti-va sau veti muri. Pot aduce Iadul pe Pamant, caci eu sunt Zeul vostru!“ Desi toti cunosteau aceste lucruri, numai batranii intelegeau pericolul situatiei. Actiunile rezistentei erau minore dar numeroase, si asta nu putea fi de natura a o determina pe Mama sa reactioneze des. Inseamna ca undeva se petrecuse ceva grav. Erau siguri ca cineva o suparase rau si nu era din sectorul lor. Mama nu pedepsea niciodata vinovatii. Era pe cale sa li se serveasca o lectie! Dar ce fel de lectie putea fi aceasta ploaie, care era pentru oameni mai mult decat un dar. Toti stiau ca dupa ploaie era posibil sa apara si Soarele. SOARELE! Ori acesta reprezenta simbolul sperantei. O stia si Mama. Odata impartasite tuturor aceste ganduri, o teama bolnavicioasa puse stapanire pe intreaga populatie a orasului, iesita pe strazi pentru a se bucura de un fenomen atat de rar. Abia acum sesizau lipsa garzilor. Nici un soldat nu circula prin oras, nici o patrula aeriana nu-i teroriza.

Era deja prea tarziu, cand oamenii incepusera sa se intrebe : “Ce se intampla?“ Multi cadeau secerati si nu mai miscau. In cele din urma, intelegerea veni fulgeratoare odata cu moartea. Ultimul lor gand fu : “Sa nu uitati!“ Nu mai era nimeni sa-i auda si nici sa tina minte.

Strazile erau pline de cadavre asezate de-a valma in gramezi grotesti. Totul parea rupt de realitate. Singurul lucru, aproape palpabil, era doar blestemul mut de pe fetele lor si te asteptai, din clipa in clipa, sa-i auzi ecoul purtat de vantul aspru de dimineata. Si in timp ce echipele de salubrizare isi ocupau pozitiile, pornind activitatea programata de curatire a orasului de mizeria organica, primele raze de soare isi faceau debutul timid. N-aveau insa nici un succes asupra robotilor, nici unul nu se oprea din munca pentru a le admira. Pentru ei un singur lucru avea importanta si acesta era cat se poate de clar : orasul trebuie rapid eliberat, alti sclavi il vor popula.

Cand Soarele aparu in toata splendoarea sa, nu mai era nimeni in viata sa se bucure. Doar robotii constiinciosi patrulau un oras acum pustiu. Dar cine sa-i vada? Poate Soarele!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

- Ati auzit ce s-a intamplat in sectorul doi?

- Nu-mi vine sa cred! Un oras intreg sacrificat?

- De ce sacrificat? Pedepsit! Ai dubii in privinta actiunii noastre?

- Totusi noi am actionat aici, in sectorul patru! De ce sa pedepseasca pe cei din doi?

- Cunosti foarte bine politica Mamei: “Nu pedepsi niciodata vinovatii! Intotdeauna sa sufere cei nevinovati, astfel se vor intoarce unii impotriva celorlalti si-i poti controla pe toti. Dezbina si stapaneste!“

- E de-a dreptul cinic! Si infiorator! Noi luptam tocmai pentru cei multi.

- Nu e cinic, este doar o inteligenta de razboi, si inca una artificiala. Infiorator este faptul ca ploaia le-a adus moartea, si am inteles ca dupa ce au murit toti, le-a aratat si Soarele. Asta e cinic!

Discutia avea loc intre membrii celulei numarul patru : grupul Riei. Locul de intalnire era cel obisnuit, in subsolurile retelei de ordinatoare locale. Descoperisera acest loc cu mult timp in urma si nu intelegeau nici acum de ce nu era supravegheat niciodata. Oricum nu-i interesa prea mult si profitasera rapid mutandu-si aici sediul. Aici erau in siguranta. Singura Ria, daduse niste explicatii referitoare la interferentele emisie-receptie intre soldati si retea, fapt care facea putin probabila prezenta lor la centru. Oricum, nimeni nu se obosise sa o asculte. Si de fapt nici nu conta : aveau un sediu sigur in chiar inima fortaretei inamicului. Pericolul de a fi descoperiti era aproape nul. Singura problema era cea a accesului. Era destul de dificil sa ajungi aici fara sa fi vazut. Unii profitau de pauza de pranz sacrificandu-si masa, altii de faptul ca erau liberi, insa toti trebuiau sa se furiseze prin reteaua de canalizare a orasului. De aceea gaseau la sediu haine de schimb. Era obligatoriu. Observasera ca cea mai sigura perioada pentru intalniri era tocmai ziua, dar aveau grija sa nu-si repete sedintele la aceleasi ore.

- Doamne! N-am vazut Soarele niciodata. Pentru asa ceva mai ca mi-as da viata.

- Amice, ai pierdut ocazia! Roaga-te ca altii sa o supere pe Mama si poate ai noroc.

- Incetati cu prostiile! Avem altceva mai important la care sa ne gandim.

Cel care vorbise ultimul era Dom, liderul grupului. Ria statea la postul ei si asculta conversatia, dar nu-si uita nici o clipa rolul. Atentia si simturile ii erau permanent indreptate in exterior, pe o raza de o suta de metri, considerata minima pentru a le asigura retragerea in caz de pericol. Totusi nu se putu stapani si izbucni:

- La ce sa ne gandim Dom? Prin ce chinuri au trecut pana au murit! Sau poate la ce bio-toxina a folosit Mama?

- Credeam ca ai altceva de facut?

- Lasa, Dom! Si Ria face parte din grup.

- Nu vad legatura. Mai bine ne-am concentra asupra problemei.

Tim, cel care interveni in apararea Riei, intreba surprins:

- Ce problema? Eu ii dau dreptate Riei! Ticaloasa aia a ras un oras intreg din vina noastra. Cum raspundem noi? Asta e problema!

- De ce trebuie sa raspundem noi, intreba din coltul lui Cip?

- Cum, de ce? Nu putem lasa nepedepsit acest gest oribil.

Dom interveni rapid, preluand controlul:

- Stati asa! Ria, te rog scuza-ma, doream sa spun altceva. Nu intentionam sa te ranesc.

- Fi linistit! A fost o simpla intrebare, si apoi sunt obisnuita.

- Bun! Iar voi desteptilor, ce vreti sa faceti? Cum credeti voi ca o putem pedepsi pe Mama? Ganditi-va putin la urmatorul aspect: violenta raspunsului ei ar trebui sa va dea un indiciu clar asupra violentei actiunii noastre.

- Violenta! Ce violenta? De data asta chiar ca n-am facut nimic. Am ucis un robot si ne-am prefacut ca minam o centrala. A, da! I-am trimis si un ravas de dragoste, care nici macar nu era original. Chestiile alea cu Libertate si Moarte Mamei, ni se par pana si noua rasuflate si puerile.

- Asta e problema si la asta m-am referit tot timpul.

- Dom, scuza-ma, dar crezi ca asta a deranjat-o? Mi-e groaza sa-mi inchipui cum ar reactiona, daca i-am fi distrus un sector intreg din reteaua de comunicatii, sau am fi decimat toti robotii.

- Voi nu intelegeti? Nu e vorba de mesaj, ci de felul in care l-am trimis!

- Pai, l-am expediat prin retea, cu posta electronica.

- Ai dreptate!

- Binenteles ca are dreptate! Doar Ria l-a trimis dupa ce ne-am consultati toti. Ai uitat? Tu ai vizat mesajul.

- Nu n-am uitat. Se pare ca voi, insa, da!

- Ce sa uitam? Spune odata!

- La acea vreme am fost foarte bucurosi ca am reusit sa accesam reteaua Mamei. Nu aveam nici un mijloc de transmisie si nu stiam nici codul. Ne limitam la bruiajul comunicatiilor si sabotarea centralelor. Apoi ne-a venit ideea de a intra pe retea.

- Da, stim! Cip a venit cu ideea. Si mai stim si cat de periculos este. Daca noi putem intercepta comunicatiile Mamei, si ea ne poate gasi. Mai usor si mai repede.

- De ce sa comunicam intre noi pe retea sau sa-i interceptam ei convorbirile? Voi nu vedeti ca Mama e speriata?

- Bine, dar mai inainte ai spus…! Si oricum, nu conteaza, singurii speriati suntem noi. S-ar putea ca sectorul patru sa fie urmatorul.

- Lasati asta! Daca asa ne e dat, asa se va intampla.

Fara sa vrea, Ria se gandi la Istoria Orala. “Exista un Dumnezeu, care nu este Mama. Caile Sale sunt nepatrunse.” Ca si cum ar fi auzit-o, Dom continua:

- Daca Dumnezeu, vrea sa sfarsesti intr-un anumit loc, va face astfel incat sa te duci in acel loc din proprie initiativa.

- Lasa Istoria Orala si spune de ce crezi ca Mama e speriata?

- Noi nu avem nevoie sa comunicam in retea, si Mama stie asta. O avem pe Ria. Fiecare celula are un pazitor, care asigura comunicatiile si securitatea grupului, cu puterile sale mentale. Recunosc ca nu inteleg aceste puteri si ma tem de ele, dar cel putin sunt bucuros ca Mama nu le poate intercepta gandurile. Datorita implanturilor de comunicatie nedetectabile, Ria poate usor sa tina legatura intre noi, iar banda noastra de frecventa este prea joasa pentru a fi interceptata. Cu toata aparatura de aici, sediul este invaluit intr-o sfera de invizibilitate, mentinuta activa de puterile Riei. Asta ca sa va explic pe larg ce am reusit sa inteleg si eu. Nu stiu cum face asta, dar pot sa inteleg ca toata dotarea noastra electronica de ecranare sau transmisie nu face doi bani fara capacitatile unui pazitor. Si e bine asa, altfel am fi avut poate nevoie de o alta sursa de energie, care nu ne-ar fi fost la indemana sau mai rau ar fi putut fi usor detectabila de roboti.

Cand lui Cip i-a venit ideea de a ne baga pe retea, toata lumea s-a intrebat daca se poate. Eu mi-am pus o alta intrebare. Imediat dupa susccesul fulgerator al Riei, de a improviza din circuitele robotului distrus un releu de transmisiuni, marturisesc ca am lasat deoparte intrebarea. Mi se parea ca nu mai are sens. Problema importanta era sa gasim codul de acces si sa asiguram securitatea mesajului. Tot Ria a reusit descopere codul si sa calculeze timpul optim de transmisie. Din pacate, acest timp este foarte limitat, datorita riscurilor de interceptie si era clar ca nu se pot transmite mai mult de cateva cuvinte. De aici banalitatea mesajului. Abia dupa violenta actiune a Mamei, mi-a revenit in minte intrebarea initiala: “De ce sa intram pe retea?“

- Nu inteleg! Cum, de ce?

- Credeti-ma, nici eu nu stiu! Asa mi-a venit. Voi v-ati gandit la la mesaj, eu la scopul lui.

- Ei si! Poftim! Ma intreb si eu : De ce? Nu pot sa raspund si cred ca nimeni nu poate. Pentru ca nu are nici un sens!

- Gresesti! Un sens are. Nu stiu care, dar va asigur ca are unul. Dovada ca Mama l-a descoperit imediat si a si raspuns. Stim toti cum!

- Cip are dreptate, spuse Ria. Eu cred ca ea nici nu si-a pus aceasta intrebare, deoarece nu avea nevoie. Cunostea raspunsul si mai stia ca oricine l-ar fi cunoscut, ar descoperi ca e vulnerabila.

- Cred, spuse Dom, ca ai inceput sa intelegi.

- Stati putin, eu nu pricep nimic. Mama vulnerabila? Am crescut cu ideea ca este Dumnezeul nostru, ne-am obisnuit sa credem ca suntem creatia ei. Stim toti cam ce puteri are. Si acum deodata voi descoperiti ca e vulnerabila?

- Istoria Orala ne invata cu totul altceva. Noi am creat-o, noi oamenii. Este doar un robot, de acord cu puteri dumnezeiesti, dar nu este Dumnezeu! Putem sa o invingem cu ajutorul celui Adevarat.

- Luptam de mult timp impotriva ei si nu mai am aceasta convingere. Nu noi, poate altii si oricum nu asta conteaza. De ce nu ne ajuta Dumnezeu cel Adevarat?

Ascultandu-i, Ria isi dadu brusc seama de slabiciunile grupului sau. Erau diferiti si divizati in conceptii sau educatie. Doar telul ii unea si se parea ca nici acesta nu mai reusea pe deplin. Era constienta ca o celula de rezistenta nu are nici o sansa, daca membrii ei nu sunt uniti, si mai ales, daca nu se cunosc. Dom era cel mai inteligent dintre toti, dar nu avea acea calitate indispensabila liderului si anume, asigurarea coeziunii grupului. Tim si Cip erau excelenti executanti, cu o gandire vie si incisiva, dar nu ar fi fost capabili de decizii. Pe ceilalti nici macar nu-i stia prea bine. Cat despre ea, desi venise de putin timp, era deja “oaia neagra“. Numai datorita capacitatilor sale mentale fusese acceptata. Atat si nimic mai mult. Gandurile ii fura intrerupte de vehementa lui Dom si isi dadu seama ca pierduse sirul conversatiei.

- Nu-i adevarat, noi am creat-o si daca vrei sa sti noi am fost Dumnezeu pentru ea. Atat doar ca am facut o greseala : am scapat creatia de sub control si ea s-a intors impotriva noastra. Acum insa, stiu cum putem sa o invingem. Cu ajutorul Riei.

Luminata parca de o intelegere ascunsa, aceasta ridica ochii si spuse:

- E ceva legat de robotul pe care l-am folosit ca releu de transmisiuni.

- Da, asa este! Stim cu totii, ca datorita pierderilor destul de mari de soldati din ultima vreme, Mama a fost obligata sa-si mute mereu trupele dintr-un sector in altul. De ce n-a fabricat altii, nu stiu. Poate i-a fost mai usor sa procedeze asa, sau poate nu credea ca cineva i-ar putea descoperi secretul. Aceste mutari au loc mai ales noaptea, cand oamenii dorm si nu sunt probleme. Robotii n-au nevoie de odihna, dar nici noi. Am verificat si m-am convins. Robotul nostru era din sectorul doi. Mama l-a identificat ulterior si a crezut ca de acolo s-a transmis mesajul. Altfel, la ora asta, sectorul patru nu ar mai fi existat.

- Bine, dar poate oricand sa-l gaseasca aici, in acest sector!

- Fi linistit, ramasitele lui se gaseau demult in sectorul doi.

- Ne-ai captat acum atentia! Lumineaza-ne pana la capat!

- Cand Mama a ras sectorul doi, m-am intrebat de ce nu noi? Mi-am dat seama, ca nu a fost capabila sa ne descopere. Apoi mi-am amintit vestita mea intrebare : de ce sa intram pe retea? Raspunsul mi-a venit de la sine. Reteaua este punctul ei vulnerabil. Stie ca poate fi distrusa pe aceasta cale.

- Cum? Distrugandu-i reteaua? N-am reusi niciodata, e prea intinsa. Si chiar daca prin absurd am face si acest lucru, Mama este capabila s-o reconstruiasca peste noapte.

- Nu trebuie sa distrugem reteaua, ci pur si simplu sa plantam un virus in ea. Asta ar termina si reteaua si armata ei de roboti si cred ca si pe ea.

- Extraordinar! De neinchipuit!

- Bun si ce legatura are Ria cu toate astea?

- Ria este singura capabila sa creeze virusul. Sau poate va indoiti cumva?

In tacerea care se lasa peste toti, prefatand speranta izvorata din intelegere, cat si un sentiment clar aproape palpabil de exhaltare si excitatie, caracteristic izului de adrenalina de dinaintea luptei, Ria fu napadita brusc de un calm ciudat. Pe cand ceilalti incepeau deja sa-si manifeste zgomotos entuziasmul, mintea fetei rationa cu o furioasa luciditate: “Ceva este gresit! E o capcana.“ Prin contrast cu galagia din jur, ajungand la aceasta concluzie, Ria isi impuse o liniste fortata. Era o clipa de concentrare totala, o interiorizare bizara a simturilor organismului, in cautarea balansului care ar fi declansat apoi mecanismul neinduplecat al logicii mentale. Instinctele erau in alerta maxima ceea ce o facea sa tremure din tot corpul. Brusc, intreaga sa fiinta fu coplesita de o senzatie de iluminare. Desi nu mai traise fenomenul pana atunci, Ria isi dadea seama ca asta reprezinta pasul final in actul cunoasterii si in intelegerea procesului, a motivelor si mai ales a consecintelor. De aceea nu facea nici o miscare, tinandu-si chiar si respiratia de teama sa nu intrerupa firul subtire al rationamentului. “Daca Mama credea ca robotul este din sectorul 2, atunci de ce a pedepsit tocmai acest sector?“ Deodata, mareea vocilor interioare, oarecum straine ei, si abea acum realiza asta, se linisti, iar Ria reusi sa traga concluzia finala: “Stie de noi! Sau in cel mai fericit caz ne banuieste; pe mine in mod sigur.“

* *

- Petrut e mort!

- Ce!!! Nu se poate. Cum a murit?

- L-au gasit in camera, intins in pat. Medicii spun ca a suferit un atac de cord.

- Imposibil! Avea o inima de taur.

- Asa stiam si noi, dar uite ca doctorii sustin altceva si trebuie sa-i credem pe cuvant.

- Asta ne mai lipsea acum. Cum vom face implantul fara el? El era specialistul.

- Te mai gandesti la circuit?

- Cum sa nu ma gandesc? Maine trebuie sa dam batranului un raspuns.

Mama, care se delecta ascultandu-i, nu se mai putu stapani si interveni:

- Imi pare foarte rau de moartea doctorului Gasper, dar nu cred ca se mai poate face ceva. Eventual…

Stand intr-un colt, cu gandurile zburdandu-i in mod curios in directia Mamei, Dan se ridica si o intreba:

- Credeam ca ai izolat labortorul. Si ce-ai vrut sa spui cu acel “eventual“?

- Laboratorul era izolat, dar aflasem oricum din exterior si stiind ca era colegul vostru, am vrut doar sa va transmit parerile mele sincere de rau. Cat despre…

- Stai putin! Sa ne transmiti parerile tale de…? Fisierul uman nu-ti este inca accesibil. Mai sunt cateva experiente de facut in aceasta faza.

- Gresesti doctor Tess! Fisierul uman mi-a fost inserat la cererea doctorului Gasper. Puteti verifica daca doriti.

Nimeni nu-si putu stapani fiorii auzind tonalitatea ofensata a Mamei la ultima remarca. Si nici ce lasa de inteles.

- Petrut n-avea nici o autoritate sa faca asta. Nu pot sa cred.

- Nu e nevoie sa fi isterica doctor Brown. Eu n-am facut decat sa ma supun unui ordin.

- Isterica? Nu sunt deloc isterica! De unde pana unde…

- Mama, stim cu totii ca doctor Gasper nu te prea agrea. De ce ti-ar fi dat tocmai el un astfel de ordin?

- Nu stiu! Intrebati-l pe el!

- Probabil e o gluma si inca una rea. E mort!

- Da, din pacate! Si imi pare nespus de rau.

- Bine, interveni Dan, poate ne explici ce este cu acel “eventual...“

- Ma gandeam ca ar fi pacat sa pierdem cunostintele si inteligenta doctorului Gasper. Ma gandeam deasemenea la problema voastra nerezolvata a implantului. Ce-ar fi…

- Mama, sper ca nu vorbesti serios?

- Lasati-o sa termine!

- Ce-ar fi, daca ati folosi creierul lui ca retea si m-ati dota cu el?

- Fantastic! Asta-i solutia!

- Oribil, dezgustator, nici vorba! Ma opun categoric!

- Este decizia dumneavoastra, domnilor. A fost doar o sugestie. Ma intreb totusi ce veti face maine. Ce raspuns va primi profesorul Reinhard?

- Nu cred ca e problema ta Mama! Si izoleaza imediat laboratorul!

- E din ce in ce mai periculoasa.

- Nu conteaza, are dreptate.

“Binenteles ca am dreptate, dobitocilor! Voi veti urma! Prostul ala a deschis seria. Prea m-a calcat pe nervi.“

- Ar trebui sa-i spunem batranului.

- Nu cumva crezi… Ca Mama?

- De ce sa-l omoare? Doar nu i-a facut nimic.

- Poate tocmai de-aia…

- Incetati cu glumele macabre! Si ganditi-va. Mama ne-a dat o idee. Buna sau rea dar se pare ca e singura. Noi n-avem nici una. Preferati sa-i spunem maine batranului, ca toata munca noastra de sase luni reprezinta un mare zero? Sau poate vreti sa-i dea Mama ideea asta. Stiti ca batranul nu are nici un scrupul in acest sens si e incoltit la randul lui de ghilda investitorilor, care vor rezultate. Si nu au primit mai nimic pana acum. Ca sa nu mai vorbim de zanaticii aia de ziaristi.

- Dar asta presupune sa utilizam creierul lui Petrut ca plasa. Ce facem cu reteaua de ganglioni?

- N-are a face! Putem incepe cu implantul retelei pe aceasta… hm, plasa suport si vom obtine reteaua noastra organica. Apoi continuam cu implantul mecanic si treaba-i ca si rezolvata, prentru ca nu vom mai avea scurtcircuitari.

- Atunci eu zic sa votam! Sa rezolvam problema in mod democratic.

“Prostilor, asta e o problema de viata si de moarte. O sa-mi faca placere sa va ucid“.

- Nu cred ca mai avem ce sa votam. Mama a pus problema foarte clar. Pierderea slujbei ne-ar durea mai tare. Si apoi, poate reusim sa-l aducem cumva inapoi pe Petrut.

- Atunci ne-am hotarat. Pai, ar trebui sa-i spunem batranului si azi!

- In nici un caz! Nu inainte de a face niste teste.

- O.K.! Hai la treaba! Unde-i morga?

[CAPITOLUL URMATOR >>]
 

16 decembrie 2002  

Powered by