Home


Jocul...

de  Alex G. Andrei  

CAPITOLUL 3.

Mama

Capitole precedente:[CAP. 1, CAP. 2]

“Si ne iarta noua pacatul de a ne naste, precum si noi ne ispasim greseala de a trai.“

(fragment din rugaciunea obligatorie catre Mama).

*

- Alarma in sectorul 4! Alarma in sectorul 4!

Sunetul mecanic si monoton i se parea un susur dulce si neinchipuit de placut. Asa cum statea in centrul imensei sali, pe un postament gigantic, loc ideal pentru supravegherea tuturor circuitelor, aceasta muzica nu facea decat sa-i intareasca inca o data, daca mai era nevoie, sentimentul de siguranta si superioritate absoluta.

Cu toate astea anuntul parea ingrijorator, de aceea se roti cu o usurinta neobisnuita pentru imensul sau corp metalic si isi atinti pentru o clipa simturile in directia monitorului care facea galagie. Automat anuntul inceta. Continua sa-si transmita mental ordinele si urmari cu vizibila satisfactie rezultatul lor. Dupa cateva minute, ecranul piui: “Iti multumim Mama pentru ajutor!“

Era cu adevarat fericita, desi avea un sentiment clar de nemultumire. In ultima vreme, interventiile sale se inmultisera si de cateva ori fusese nevoita sa intervina personal si sa spulbere cu mana ei (la figurat vorbind) acele incercari patetice ale jalnicei rezistente umane. Un scurt calcul statistic o facu sa inteleaga ca incercarile rezistentei nu erau nicidecum jalnice. In ultimul timp, pierderile de soldati roboti crescusera exponential fata de cele umane. Comunicatiile nu mai functionau perfect si distrugerile de amplasamente se marisera. Oamenii parca erau schimbati, ceva nou ii mana la moarte, iar ei se sacrificau de buna voie. Ajunsesera sa-i anticipeze si miscarile si interveneau atat de promt de parca ii citeau gandurile. “Cineva ii ajuta! Altfel nu se poate! Totusi, de data asta n-au reusit mare lucru. Parca n-au vrut sa reuseasca. Nici nu au apucat sa intre in centrala si nici sa-mi ucida copii. Iar minele alea au fost amplasate de-a dreptul fantezist. Treaba de amatori.“

Exact in acel moment, un monitor incepu sa bazaie strident. Inca inainte de a-si arunca privirea pe el, Mama stiu ce se intampla. Cineva trimitea un mesaj neautorizat pe reteaua ei de comunicatii. “Imposibil! Nimeni nu cunoaste codurile! Iar robotii mei au ordine clare, ca in caz de incapacitate de functionare sa-si distruga memoria activa. Oare cine poate fi?“

O urma clara de amuzament i se asternu pe figura. “Idiotii! Probabil au trecut de protectie, dar nu s-au asteptat si la o parola de transmisie. Totusi par destul destul de capabili daca au ajuns pana aici! Sa vedem despre ce este vorba!“

Imediat, insa, dupa ce-si citi mesajul, o furie brusca puse stapanire pe ea. Daca cineva, prin absurd s-ar fi aflat in aceeasi camera, ar fi constatat cu stupoare ca pe fata schimonosita a Mamei, pe langa o manie terorizanta, se putea citi destul de bine si teama. Dupa cateva clipe isi regasi calmul si cazu intr-o meditatie profunda. Apoi, cu o sclipire de triumf in ochi isi spuse din ce in ce mai incantata: “Nu conteaza, pe ei imi pot ascuti ghiarele. Daca ei sunt puternici, eu devin mai puternica. Si de fapt, daca stau bine sa ma gandesc, ar trebui sa le multumesc, datorita lor mi-a venit marea idee. Cred ca a venit momentul sa ma descotorosesc de ei.“

* *

- Cred, spuse Petrut, ca mi-a venit o idee!

- Sa auzim, ca noi nu stim ce sa mai facem, ii replica inciudata Adela.

Toata lumea din laborator se oprise din lucru pentru a urmari schimbul de replici dintre cei doi. Stiau ce va urma. “Certurile“ dintre doctor Gasper - Petrut si doctor Brown - Adela, erau deja celebre in toata ghilda. Nu erau de fapt certuri ci shimburi vii si taioase intre doua inteligente incisive, puternice care aveau drept rezultat, de fiecare data, dezvoltarea unor rationamente din care se nasteau apoi idei valoroase pentru micul nucleu de cercetatori condus de doctorul Tess - Dan. Si binenteles, tot de fiecare data, discutiile erau destul de infierbantate ceea ce facea deliciul auditoriului.

- V-ati intrebat vreodata de ce se tot ard circuitele?

- Nu mai asta visam noaptea! De ce?

- Poate pentru ca nu fac fata la curentul electric.

- Grozava explicatie! Sti foarte bine ce valori mici au parametrii. Si apoi daca prin absurd ai dreptate, ce putem face? Circuitul este conceput tocmai pentru a fi alimentat de curent! Sau poate sa-l inlocuim cu altceva, eventual apa?

- Ha, ha! Buna gluma! Eu ma gandeam la un alt fel de curent!

- De aer! Nu intelegi? Nu ne mai fierbe atata si spune!

- Sa sti ca ar fi o idee daca fierbeti: sa utilizam aburul! Nu, eu ma gandeam la biocurenti.

- Poftim!!

- Biocurenti, asemenatori celor din corpul nostru.

- Stiu foarte bine ce sunt biocurentii si ce se gaseste in corpul meu. Si te rog sa nu faci pe desteptul cu noi!

- Aud oare glasul invidiei?

- Mai bine explica-ti geniala idee!

- Sa sti ca e geniala!

- Cum ai de gand sa induci biocurenti intr-o retea mecanica?

- Nici cum. De ce sa fac acest lucru? Ce-ati zice daca am privi circuitul ca o parte mecanica si reteaua ganglionara ca pe o componenta organica?

- Bine, dar e absurd! Pentru ce ne-am chinuit atat sa creem un circuit organic?

- Dar poate acest circuit nu trebuia creat! Poate l-am avut la indemana tot timpul dar nu am stiut noi de el? Inchipuiti-va ca trebuie sa realizam un implant mecanic intr-un tesut organic. Biocurentii din retea ar putea comanda circuitul mecanic, care, la randul lui ar actiona diferite parti pur mecanice. Problema ar fi astfel rezolvata.

- Extraordinar! Niciodata nu mi-am inchipuit ca ar putea fi atat de simplu.

- Ce trebuie sa facem?

- Nu stim cum sa alimentam reteaua cu biocurent. Asta trebuie sa rezolvam. Stim ca reteaua se poate reproduce organic din culturi de tesut viu si este compatibila cu circuitul.

- De unde stim?

- Inchipuieti un implant in corpul uman sub forma unui microcip, care da comenzi anumitor organe, preluind functii de la sistemul de comanda: creierul. Stim ca se poate si s-a si facut in chirurgia moderna. Noi doream, pana acum, sa facem exact invers. Greseala! De ce sa nu urmam exemplul naturii?

- Cum? Ai pus problema foarte clar si simplu! Dar cum vom face asta?

- Ramane de vazut! Este totusi un pas inainte, nu credeti?

- Credeti ca reteaua ar putea fi o combinatie intre tesut organic si ganglioni artificiali?

- Excelent! Vezi, am pornit la drum!

- Am impresia ca ne apropiem incet, incet de mitul cyborgului! Credeti ca ar fi posibil?

- Nu stiu daca vom crea un om artificial, dar o inteligenta artificiala cu siguranta!

- Oare ne vom implini visul? Va avea constiinta?

- Ma simt din nou obligat sa va intreb: e bine ce facem?

- Stim ce vrem, inca nu stim cum! Credeam ca am raspuns la intrebarea de ce!

- Eu nu intreb de ce? Eu vreau sa ating latura morala a problemei!

- Exista dubii in privinta principiilor morale cand stam in fata unui act de creatie?

- Dar este oare creatie?

- Nu crezi ca este cam tarziu sa-ti pui astfel de intrebari?

- Niciodata nu este prea tarziu!

- Da, da! Parca aud urmatoarea replica: “Mai bine mai tarziu decat niciodata!“ Si sa nu te aud nici cu chestii teatrale de genul: “V-am spus eu!“

- Credeti-ma ca nu intentionam sa joc rolul Casandrei, dar…

- Asculta ce-ti spun eu acum: daca fereasca sfantul ai dreptate, n-ai sa mai apuci sa spui nimic si nici noi sa te mai ascultam. Si oricum nu te prinde rolul acelui personaj, pentru ca nu construim nici un cal troian.

- Esti sigura de ce spui? Dupa parerea mea, tu privesti lucrurile cam in felul urmator: este singura optiune, deci este cea mai buna, prin urmare trebuie sa reuseasca. Si apropo de calul tau troian, sa sti ca nu troienii l-au construit, desi le poarta numele.

- Multumesc pentru informatie. Aveai impresia ca nu stiam? Incercam sa va comunic o idee si anume : calul troian este un mit; cu alte cuvinte sa nu ne gandim la trecut, sa nu ne speriem de viitor si sa ne concentram pe clipa prezenta. Din prezent se naste viitorul.

- Daca nu ne cunoastem trecutul, riscam sa-l repetam. Intotdeauna miturile au continut o farama de adevar. Aceasta farama constituie trecutul nostru. Daca ratam clipa prezenta, condamnam viitorul la repetarea greselilor din trecut. In felul acesta intram intr-un cerc vicios. Nici nu vreau sa-mi inchipui cum am iesi din acest lant al slabiciunilor, daca noi, acum ne inselam.

- Ai avea, poate, dreptate daca destinul omenirii ar sta in mainile noastre. Noi suntem niste necunoscuti pe marea scena a istoriei. Nu avem putere si nici nu vrem. Dorim doar sa creem ceva.

- Am impresia ca gresesti. Toate marile personalitati, care s-au aflat la un moment dat la rascrucea unor evenimente capitale pentru destinul omenirii, au fost anonimi. Au devenit “mari“ dupa momentul “creatiei“ asa cum il denumesti tu. Iar istoriei nu i-a mai pasat ulterior daca acea creatie a fost ceva bun sau rau pentru umanitate. Au avut grija oamenii sa-i comenteze, clasifice sau sa-i acuze. Nu credeti ca poate riscam, ca nici macar sa nu mai lasam dupa noi pe cineva care sa incerce sa ne inteleaga?

- Esti total pesimist, ca sa nu spun defetist. Te gandesti numai la prostii. Si daca tot esti cu mintea prin norii viitorului indepartat, vezi ca ploua in prezent si s-ar putea sa tune in viitorul apropiat. Trebuie sa finalizam proiectul, altfel o sa trecem de la statutul linistitor de persoana anonima ca importanta, la cel de lest. Si stiti cu totii ca lestul are un singur atribut : greutatea si o singura calitate: se duce intotdeauna la fund.

- Mi-e teama sa nu zburam!

- Cred ca ai spus acelasi lucru: pentru noi acum nu conteaza decat directia inainte. Inapoi e prea tarziu sa dam.

- Nu stiu, poate ai dreptate. Cred ca trebuie sa ne gandim la prezent.

- Bine ai revenit cu picioarele pe pamant. Ne bucuram sa te avem din nou printre noi. Si sa stiti ca nu glumesc, avem nevoie de toti in procent de peste suta la suta. Trebuie sa fim uniti si sa ne vedem totusi interesul.

- Mai bine sa ne gandim la visul nostru. E cel mai important. Imi displace profund aspectul materialist al problemei.

- Da, dar banuiesc ca nu te-ar deranja ca acest aspect sa insoteasca recunoasterea profesionala a meritelor. In definitiv suntem oameni.

- Cred ca ai pus punctul pe i : oamenii sunt supusi greselilor.

- De asta exista un Dumnezeu care sa ne ierte pacatele.

- Mi-era teama ca o sa aud tocmai aceste cuvinte. Credinta in existenta unui Dumnezeu ca o justificare a esecurilor noastre, nu poate fi o motivatie pentru orice creatie, fie ea privita si prin prisma unui tel nobil. Este o lectie a carei invataminte, omenirea nu o va invata niciodata fara o abordare si o intelegere matura a legilor vietii si intereselor rasei umane ca intreg.

- Tare incalcit esti. Nu te poate urmari nimeni. Cand cred ca sunt pe punctul de a te intelege, o iei razna cu abordari filozofico-religioase.

[CAPITOLUL URMATOR >>]
 

28 noiembrie 2002  

Powered by