Home


Jocul...

de  Alex G. Andrei  

CAPITOLUL 2.

Visul

Capitole precedente:[CAP. 1]

Dorinta si speranta tind mereu in conceptia oamenilor spre o relatie de egalitate absoluta. Este o greseala caci, desi poate majoritatea stiu ce trebuie facut (si isi doresc acest lucru), prea putini stiu si pot sa-l si aplice in practica. Din pacate ei sunt stopati din diferite motive (si totul ramane la stadiul de vis). Dorintele sunt manifestari obiective ale prezentului, uneori cu adanci urme de nostalgie puternic ancorate in trecut. Pentru oamenii energici dorintele se concretizeaza in planuri de actiune (chiar fara o viziune de final clara) al caror unic scop este modelarea prezentului conform unor planuri proprii. Totul trebuie sa se desfasoare dupa legi foarte precise si care trebuie respectate intocmai. Existenta acestora este considerata o conditie obligatorie pentru mentinerea ordinii si mai ales pentru a permite atingerea obiectivelor. Pentru cealalta categorie de oameni, dorinta ramane la nivel de observatie si inactivitate, caci pentru ei actiunea se desfasoara undeva in trecut. Ei ar vrea (isi doresc) sa darame prezentul pentru a reinstaura linistitorul trecut, care dupa parerea lor este mult mai bun. In acest scop, uneori purced si la actiune, dar se ghideaza dupa reguli. In realitate, si unii si altii nu stiu sa faca deosebirea dintre legi si reguli. De aceea, de cele mai multe ori esueaza si dorintele lor nu se implinesc ramanand doar sub forma de vise. Regulile se bazeaza pe experienta deci pe trecut si nu pot fi aplicate in prezent fara a suferi revizuiri, drastice uneori, pentru a ajunge legi. Problema care apare este ca regula isi schimba denumirea si devine lege, dar nu-si modifica si substanta. Este inflexibila si prin urmare virtual neaplicabila. Solutia imediata este aparitia mai multor legi, care sa compenseze, dar de fapt ele nu fac decat sa ingradeasca libertatea atat de actiune cat si pe cea individuala. De aici nostalgia dupa un trecut mai simplu, cu legi mai putine. Respectarea legii cu strictete culmineaza adesea sub forma autocratiilor (generate de exemplu de birocratia unei democratii), printr-un regim de teroare care uneori capata forme si viziuni curioase si de-a dreptul penibile prin ilaritatea starnita de cauzele ce au stat la baza. In aceste conditii apare frecvent speranta, care se concretizeaza prin vise constiente si reactiuni la nivel instinctiv.

Pericolul cel mai mare pe care il prezinta umanitatea in genele sale (ca o tendinta general valabila de autodistrugere) consta in faptul ca visul ei este sa produca indivizi caracterizati de expresia : oameni de actiune, care sa aiba dorinte si sa fie capabili sa le duca la indeplinire. Cu alte cuvinte, la fiecare generatie, omenirea sa nasca un geniu, un inventator sau un inovator. Pana aici totul e bine, frumos si mai ales nobil, numai ca nu poti avea un lucru fara a risca sa capeti si contrariul sau. Din greseala pot apare si accidente : genii rele sau nebune, creatii malefice care sa se intoarca asupra creatorului.
Dorinta acestora este de a reprima toate visele oamenilor, inclusiv si mai ales cele la nivel instinctiv. Concretizarea acestei dorinte prezinta in general doua etape cronologice caracteristice : prima este comica si consta in incercarea de a determina umanitatea sa duca o viata ca un somn fara vise; a doua este tragica si mult mai drastica : extinctia rasei umane. Mama reprezinta cu adevarat o reusita aplicare practica a zicalei:
“Somnul ratiunii naste monstri“.
 

*

Stia ca viseaza, sau cel putin asa credea. Spera, totusi, sa nu se mai trezeasca, gand straniu daca era un vis, mai rau era faptul ca traia un sentiment constant si ingrijorator de nesiguranta, ca nu era de fapt nici un vis, ci pur si simplu realitatea dar una total necunoscuta pentru ea. Oricum era bucuroasa ca i se intamplase ei si nu lui Cip sau celorlalti. Faptul nu o mira prea tare si asa era considerata ciudata grupului. Ajunsese de mult timp la concluzia ca nimeni nu o va intelege si mai nou ca nici ea pe ceilalti deplin. Ceea ce-i unea era telul si asta era cel mai important pentru ea. Spera ca si pentru colegii ei. “Sunt ce sunt si n-am ce face“. Era constienta ca fusese primita in grup dupa multe dezbateri, la care nu luase parte binenteles, dar le intuise, si ca mult timp dupa aceea, chiar si acum era privita cu destula reticenta. “Spiritul de aventura si curiozitatea sunt periculoase pentru siguranta individului. Tu le ai din plin si prin asta esti un factor permanent si stresant de risc in descoperirea si distrugerea noastra!“

Isi amintea mereu cuvintele lui Dom, liderul de grup, si ajunsese chiar sa creada in ele. Parerea ei era totusi, ca fara aceste calitati nu puteai avea insasi calitatea de a fi uman, intreg. I se parea uneori ca tovarasii sai din grup nici nu sunt de fapt oameni, ci pur si simplu roboti. “Ce i-ar place Ei sa stie acest lucru! Dar eu nu sunt marioneta si simt! Nu vom fi invinsi niciodata, poate infranti, dar niciodata nu ne vom da batuti! Niciodata!“

Se gandea la toate acestea, in timp ce mergea prin padure, fiind totodata atenta la peisaj. I se intamplase de multe ori sa fie capabila sa faca doua activitati mentale in acelasi timp. Sa stea de vorba cu o persoana si sa isi continue monologul interior. Pur si simplu era in stare de asta si nu incercase niciodata sa faca cunoscut faptul. Stia ca n-are nici un rost si ca ar agrava si mai mult situatia.

“Ciudat, n-am mai vazut niciodata atat de multi copaci laolalta! Asta da padure! Unde ma aflu?“

Ii venea sa zambeasca gandului referitor la ce numeau ei acasa o padure. Un palc de doi – trei copacei, o multime de alei de plast-otel si binenteles nelipsita si vesnic urata iarba sintetica. Nu reusea sa inteleaga de ce aceste paduri, fade si tragice dupa parerea ei, pareau a fi pe placul celorlalti. “Padurea noastra este gri! Asta-i verde! Iarba verde? N-am mai vazut niciodata! Si ce mireasma superba are!? Sunt sigura ca nu e plastic; cu prima ocazie am sa gust un fir de iarba!“

Deodata, constientiza un sentiment pregnant de pericol. Ceva nu era in ordine si nu stia ce. Cu toate ca fusese complet absorbita de toate aceste minuni, acum isi dadea seama ca avusese inca de la inceput acest sentiment, gratie simturilor sale instinctive.

In ciuda pericolului, nu se putu abtine sa nu se gandeasca, ca desi aceste puteri i se pareau banale si la indemana oricui, fusese acceptata in grup tocmai datorita acestor indiscutabile calitati. Nu degeaba era pazitorul grupului.

Cauta sa identifice cauza si o descoperi rapid : zgomotul. Tot spectrul sau auditiv era pur si simplu asaltat de un fel de muzica, constanta dar oarecum placuta. Zgomotul provenea de la niste animale mici, cu pene si cioc, cocotate in copaci intr-un numar ingrijorator de mare.
“Sunt pasari! De unde stiu acest cuvant?“

Acum nu mai simtea nici un pericol imediat, dar numarul lor era prea mare si in plus i se parea ca o si privesc, asa ca isi duse mana intr-un gest reflex, in cautarea armei. O astepta insa o surpriza. Nu avea nici centura si mai mult decat atat, nu-si recunostea nici hainele.

Brusc, in acel moment de panica, lesina. Cand isi reveni, constata ca se trezise, era nevatamata, imbracata in salopeta ei preferata si asezata in fata monitorului. In mod reflex se uita la ceas si avu confirmarea imediata ca atipise doar cateva minute. “Pacat, macar sa fi apucat sa gust iarba!“
 

* *

- Cine vrea cafea si gogosi?

- N-are nimeni timp acum de prostii!

- Nu sunt prostii! Stai sa vezi cand iti vine foamea si ai sa gandesti cu burta. Atunci ai sa faci intr-adevar prostii!

- Termina te rog! Doar vezi ce facem. Mai bine ne-ai da o mana de ajutor!

- N-am de gand sa va dau nici macar un deget. Acum imi este foame si sunt in pauza. Cred ca si voua v-ar prinde bine… Stai nu acolo, nu e bine! Poftim! Ai vazut? S-a ars.

- La naiba! Iar s-a stricat. Ne trebuie unul nou. Cred ca ai dreptate, mai bine luam o pauza.

- Binenteles ca am. Si sa sti ca circuite avem o gramada. Noua ne trebuie idei noi.

- Si ce propui? Sa stam si sa ne gandim? Sti foarte bine ca suntem in criza de timp. Batranul si-a pus toate sperantele in noi. Ca sa nu mai vorbesc de Mama, nu mai are rabdare deloc. Parca a inebunit si ne-a inebunit si pe noi!

- Asta-i bine! Inseamna ca devine umana!

- Ba nu e bine deloc. Isteria ei ma cam sperie. Si crede-ma, am impresia ca nu va fi niciodata…

- Taci! Cum poti spune asta? Sti bine ca te aude.

- Si care-i problema? Nu e deajuns ca ma aud eu? Nu stiu, sunt obosit si vorbesc aiurea. Parca spuneai ceva de o ceasca de cafea?

- Sigur, dar e rece. O vrei asa?

- Da! Poate ma mai racoresc si eu.

Discutia avea loc in laboratorul central al ghildei inginerilor, intre membrii echipei profesorului Reinhard. Pesimistul era ca de obicei Petrut. Pana aici totul era obisnuit, cu doar doua exceptii: dotarea laboratorului continea o serie de utilaje, echipamente si tot felul de masinarii, care reprezentau ele insele o descoperire epocala, iar activitatea echipei consta in incercari esuate de a insera circuitul intr-o retea ganglionara. Ce nu stia nimeni din cei prezenti, printre care Dan si vesnic infometata Adela era faptul ca Mama ii asculta cu atentie. Binenteles ca toti stiau acest lucru, odata ce ordinatorul controla mai toate activitatile din ghilda, dar nu credeau ca Mama poate sa si inteleaga sau mai mult sa-si faca o parere despre cele auzite.

O vreme, cei prezenti isi baura in liniste cafeaua, fiecare cu gandurile lui. Poate de aceea, fu o surpriza pentru toti sa auda glasul foarte linistit al Mamei, spargand monotonia din laborator.

- Doctor Brown! De ce l-ai intrerupt pe Doctor Gasper tocmai in momentul final? Parea ceva important. Ce nu pot sa devin niciodata?

Adela ramase cu gura cascata. Nu se asteptase ca Mama sa-i puna o astfel de intrebare. In schimb, pe Petrut il trecu un fior pe sina spinarii. Fara sa scoata un cuvant, acesta se ridica si parasi laboratorul.

- S-a suparat pe mine? Am spus ceva gresit?

- Nu, spuse Adela. Nu s-a suparat! Nu are nici un motiv...

- Atunci de ce a plecat?

- Doctor Gasper s-a dus sa aduca un alt circuit.

- Bine, dar aveti si aici!

- …Sigur ca avem, si probabil ca toate sunt la fel ca asta pe care l-am ars. Cred ca s-a dus sa faca niste teste.

- Am inteles! Totusi nu mi-ai raspuns la intrebare!

- Nu stiu! Asa mi-a venit pe moment!

- Atunci de ce i-ai spus ca il pot auzi?

- Si nu este o propozitie adevarata, cu valoare pozitiva?

- Ba da! O ultima intrebare : defineste cuvantul isterie, te rog!

- Nu pot! Adica as putea, dar mi-e teama ca n-ai intelege!

- De ce?

- Fisierul uman inca nu ti-a fost inserat! Nu ai cunostintele necesare pentru a intelege. Oricum nu inca, fi linistita. E o manifestare pur omeneasca.

- Acum, daca nu te superi, vrei sa te deconectezi de pe circuitul laboratorului? Ne pregatim sa reincepem si vrem o deplina izolare.

- Sigur, nici o problema! Si multumesc pentru informatii.

- Mama? Mama!

- Nu ne mai aude. Extraordinar! Ce parere aveti?

- Incep sa-i dau dau dreptate lui Petrut. Nu stiu daca facem bine ceea ce facem noi aici!

- Lasa asta! Nu vezi ca evolueaza?

- Ba asta spuneam si eu, dar nu sunt sigur de directie!

- Prostii! Oare ne mai aude?

- Binenteles ca nu! Doar i-am dat un ordin direct!

- Eu nu as fi atat de sigur…

Ca un obicei in ultima vreme, Mama statu sa asculte si dupa ce le spusese ca izolase laboratorul. Avea o senzatie stranie, necunoscuta. De fapt invata si compara, dar inca nu constientiza acest fapt.

[CAPITOLUL URMATOR >>]
 

13 noiembrie 2002  

Powered by