Home


Jocul...

de  Alex G. Andrei  

CAPITOLUL 10.

Curse de soareci

Capitole precedente:[CAP. 1, CAP. 2, CAP. 3, CAP. 4, CAP. 5, CAP. 6, CAP. 7, CAP. 8, CAP. 9]

“Problema soarecelui este ca pisica e intotdeauna mai mare decat el. Desi se inmulteste intr-un ritm mai alert si numarul soarecilor e mult mai mare, ei nu constientizeaza si puterea oferita de acest numar. De aceea, de cele mai multe ori, se limiteaza la incursiuni si apoi retrageri grabite din fata dusmanului de moarte sau, incoltit, apeleaza la o figura clasica in lumea animalelor: face pe mortul. In felul acesta, pisica este de multe ori scutita de eforturi inutile. Ceea ce nu intelege soarecele este ca insasi existenta sa reprezinta ratiunea de a fi a pisicii.

Problema pisicii este ca tinde sa generalizeze mereu relatia dintre ea si soarece. Nu e constienta ca s-ar putea ca si ea sa reprezinte, pentru cineva, un soarece. Greseala cea mai frecventa consta in faptul ca, dupa fiecare vanatoare reusita, are impresia ca lumea e populata numai cu soareci si pisici.

Se intuieste aici un aspect interesant si anume, parcurgand treptele evolutiei, constati ca cei care se indeletnicesc cu vanatoarea de pisici sunt si ei vanati la randul lor. Mai mult decat atat, ei risca sa devina si prada vanatorilor vanatorilor lor. Partea interesanta reiese din aspectul comic al situatiei. Unii vanatori foarte evoluati nu considera comestibila carnea de soarece sau mai rau se sperie de el. In felul acesta se inchide lantul slabiciunilor atat de caracteristic rasei umane. Va las pe dumneavoastra sa incadrati pe scara evolutiei diferitele tipare de oameni si chiar pe Mama, dar nu uitati un lucru de maxima importanta: PENTRU ASIGURAREA ENERGIEI (HRANEI) NECESARE VIETII, VANATORUL ESTE OBLIGAT SA CUNOASCA LA PERFECTIE OBICEIURILE VANATULUI SAU. De multe ori, cand el este la randu-i vanat, tinde sa aplice din metodele insusite de la acesta. Deoarece gusturile vanatorilor sai sunt mult mai diversificate, actiunile sale devin astfel predictibile deci SUNT MAI USOR DE CAPTURAT PENTRU CEI CARE-L VANEAZA."

*

- Stai linistit! Totul e sub control? Mai am cateva blocaje de indepartat! Extraordinar! Le-ai indepartat pe toate.

- Calmeaza-te!

- Sa ma calmez? In toata viata mea de gardian, nu m-am simtit niciodata atat nesigura, de… Pana acum nici nu am stiut ce este groaza. Stateam ca proasta pe masa si tot ce speram era… sa nu ma vada. Auzi ce spun?

- Stiu! Si eu speram ca nu ne va vedea. Dar sa aiba capacitatea de a ne si citi!!? Nici acum parca nu-mi vine sa cred.

- Te-as ruga sa-mi spui cum a ajuns pana aici? Niciodata pana acum Ria nu a reusit sa ajunga atat de… sus.

- N-am idee. Probabil datorita puterilor sale mostenite genetic la care are un acces mult mai mare in timpul viselor.

- Nu crezi ca ai ajutat-o putintel cand i-ai indepartat barierele mentale?

- Raspunde-ti singura la intrebare. Cunosti la fel de multe ca si mine.

- Scuza-ma, dar tu esti specialistul in domeniu!

- Nu e momentul sa fi ironica. Iar raspunsul meu, ca si al tau de altfel, nu poate fi decat negativ. Sti ca am actionat asupra constientului ei si nu am umblat in banca de date a memoriei sale reactive sau fereasca sfantul, asupra subconstientului.

- Bine, macar, ca am reusit sa o scoatem afara inainte de a se intampla o tragedie. Si, sa fiu sincera, nu sunt sigura daca nu cumva isi mai aminteste ceva.

- Nu! Nu cred asta! Si nu mai conteaza de fapt. Important este ca am reusit. Regulile jocului au fost respectate si ne-am atins obiectivul. Am riscat putin, ce-i drept, dar totul s-a terminat cu bine pana la urma.

- Am riscat putin? De ce oare nu am aceeasi impresie? Ne-am riscat insasi existenta noastra. Parca tu erai cel cu riscurile minime!

- Tocmai asta am si facut. Am incercat si, chiar daca nu vrei sa recunosti, am redus riscurile la un nivel, daca nu minim, cel putin acceptabil.

- Hmm! Acceptabil? Si acum mi se increteste carnea pe mine! Daca numai asta ai urmarit sa sti ca ai avut un succes deplin. Senzatia a fost ceva inedit pentru mine.

- Nu mai incerca sa ma impresionezi! Ai impresia ca eu nu am trecut prin aceleasi stari ca si tine. Te rog! Abea acum incep sa ii inteleg pe oameni. Si crede-ma ca si eu m-am simtit neputincios. Senzatia fiorilor de ghiata pe sira spinarii, simultan cu caldura ce-mi invada trupul odata cu intelegerea faptului ca nu puteam interveni… Brr! Si acum ma scutur de groaza. Rasa umana are o zestre genetica de slabiciuni… impresionanta. Cu toate acestea ma bucur ca forma noastra de manifestare materiala este concretizata prin acest… invelis… omenesc si mai ales suntem inzestrati cu tot bagajul de cunostinte, senzatii, trairi sufletesti si sentimente caracteristice rasei umane. Nu cred ca mi-as dori o alta stare.

- Incearca sa accepti faptul ca totul este tranzitoriu si relativ. Chiar, si mai ales, aceasta forma primitiva de manifestare a energiei in plan material.

- Iar incepi? Nu vei reusi sa-mi distragi atentia de la subiect. Regula jocului este clara : nu putem, sau mai bine zis nu avem voie, sa ne implicam direct pe Pamant. Altfel Mama ar deveni constienta de prezenta noastra. Si cunosti cel mai bine, securitatea fiind specializarea ta, care ar fi urmarile. De aceea, pentru a reduce la minim riscurile, am adus-o pe Ria la noi. Din pacate nu am prevazut ca va ajunge pana aici.

- Bine, dar ne-a vazut! Si daca ne-a citit mai mult decat crezi tu?...

- Nu conteaza! Am reusit sa-i stergem complet episodul din memorie. Tocmai de aceea ne-am prefacut ca nu o vedem. Altfel socul i-ar fi provocat fie un traumatism sever, fie i-ar fi ramas secvente reziduale in minte. Ce-i drept nu ma asteptam sa ajunga pana la ghidul gardienilor sau la regulile de joc. Aceste informatii - fisiere sunt foarte adanc intiparite in mintile noastre. Probabil nivelul ei empatic este destul de ridicat. Bine ca a facut-o la nivel inconstient. Inchipuieti ca s-ar fi intamplat daca reusea sa acceseze subconstientul sau, groaznica idee, constientul reactiv!

- De ce nu i-ai studiat coeficientul gama?

- Tu te-ai gandit la asta? Cum sa-mi treca prin cap stabilirea nivelului ei de empatie? Doar nu am avut niciodata contact direct.

- Informatii ai avut la dispozitie, ca nu era degeaba pazitorul celulei sale de rezistenta!

- Esti chiar culmea! De unde sa stiu ca aptitudinile sale gama acopereau si alte spectre de manifestare diferite radical de ale oamenilor?

- Mda! Oricum sa sti ca ai dreptate! Inducerea visului si apoi stergerea lui ne-a permis sa nu incalcam regulile. Altfel?...

- Altfel ar fi urmat modificarea jocului si aparitia unei reguli necunoscute. Nu cred ca ar fi fost un lucru benefic. Cel putin, nu pentru noi!

- Mi-ai dat fiori de groaza. De fapt, fata asta ma inspaimanta! Niciodata nu am simtit mai pregnant sentimentul de pericol intiparit pana in cele mai adanci colturi ale celulelor mele. Si mai ales senzatia aia de neajutorare!... Am fost la un pas de un dezastru.

- Tocmai de aceea nu te-am lasat sa reactionezi. Sti ca este capabila sa inregistreze automat imaginile.

- Fereasca sfantul! Te rog sa nu mai faci asa ceva. Vreodata! Niciodata! Asta n-a fost un vis ci un adevarat cosmar. Si nu pentru ea ci pentru noi!

- De acord! Sa speram ca nu va mai fi nevoie de o actiune asemanatoare. Esti constienta ca trebuia sa facem totusi ceva in privinta Mamei. Pe zi ce trece devine tot mai puternica si nu am reusit sa-i abatem atentia de la ideea aceea groaznica.

- Ce-i drept i-am dat destula bataie de cap. Nu cred ca-si poate explica motivele acceselor de insubordonare ale robotilor sai. Si nici reusita sabotajelor rezistentei din ultimul timp. - Sa speram ca am castigat o marja rezonabila de timp. Acum avem nevoie de timp si gandire, mai mult ca orice.

- Bun! Si in privinta Riei?

- Nimic! Deocamdata ne luam mainile de pe ea. O urmarim doar si foarte discret. Trebuie sa vedem cum se descurca, acum de una singura, cu puterile ei proaspat dobandite.

- Si ce puteri! Dar spune-mi, daca Mama!...

- Nu cred. Gestul fetei a fost elocvent. Iar Mama s-a speriat rau de tot.

- In sfarsit, s-a convins ca relatia dintre ea si umani, cum ii place sa-i denumeasca, nu mai este cea dintre vanator si vanat. Sa guste si ea din spaimele vanatului.

- Da! Am impresia ca relatia s-a cam inversat. Dar Ria are o doza prea mare de ura impotriva Mamei. Ura nu e buna si o poate determina sa comita greseli copilaresti. Ura da posibilitate Mamei sa-i anticipeze miscarile.

- Tocmai de aceea noi trebuie sa o supraveghem.

- Bine, dar nu avem voie sa intervenim!

- Important este faptul ca acum, Mama are un adversar redutabil si, in felul acesta, atentia ii este complet absorbita. Deci nu sunt sanse sa ne banuiasca prezenta. Da! Cred ca pana la urma, lucrurile au luat o turnura favorabila noua. Trebuie, totusi, sa fim foarte atenti!

- Nici o problema! Vom fi mai mult decat atenti. Vom fi prudenti, chiar linistiti de-a dreptul. O sa stam in banca noastra o buna bucata de timp si ne vom limita la a urmari doar jocul. Sa vedem ce va iesi!

- Nu credeam sa ajung vreodata in situatia asta!

- La ce te referi?

- La inactivitate! Sau sa ajung sa spun asta! Dar sunt pe deplin de acord cu tine. Cuvantul de ordine trebuie sa fie acum inactiunea si mai ales, discretia.

- Asa voi avea mai mult timp sa ma gandesc putin joc si la regulile lui. Ceva este ciudat in toata povestea asta.

- Eu nu am timp de asa ceva. Filozofia ta ma depaseste. Natura mea este mult mai practica. Si am destule lucruri practice de facut in aceasta perioada. Cum ar fi studiul mai aprofundat al Lumii de Aur.

- Ca bine zici! Ida m-ar putea ajuta sigur in aceasta problema.

Da! Da! Cred ca ai dreptate. Ne vom retrage o perioada pe Lumea de Aur. Sa ne linistim, sa reverificam planurile si strategia si sa punem la punct si cateva actiuni concrete.

- Banuiesc ca nici putina distractie nu ne-ar strica.

- Nu stiu la ce te referi!

- Ma gandesc sa-mi schimb… putin infatisarea si sa ma… plimb… printre pamanteni.

- Te rog! Te rog foarte mult sa fi discreta. Ultima oara…

- Stai linistit! Mi-am pierdut obiceiul de a da iama printre barbati.

- Tocmai! Din cauza ta femeile au sarit cu gura pe mine. Parca inebunisera!

- Nu ele! Barbatii. De parca nu au mai vazut niciodata femei in viata lor!

- Crede-ma ca nici eu nu te-am recunoscut. Asa ceva nimeni nu mai avusese ocazia sa vada. Nu stiu de unde te-ai inspirat, dar ai avut o muza proasta.

- Fi linistit. Mi-am invatat lectia si nu am de gand sa mai fac ceva nesabuit. Totusi trebuie sa ma mai distrez si eu putin. Cred ca ma voi orienta spre tinerii celibatari.

- Nu incepe iar. N-am nevoie de dureri de cap suplimentare. Imi ajung problemele de pe Terra. Mama si Ria imi sunt mai mult decat suficiente. N-am nevoie sa-ti port si tie de grija.

- Vreau doar sa incerc senzatia de a fi om! Nu am mai gustat-o de cateva cicluri bune.

- Mda! Mie imi ajunge compania Idei si sfatul batranilor.

- Fiecare cu gusturile lui.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

- Liniste! Iar au aparut.

- Insistenti baietii!

- Ce vrei! Unde mintea nu ajuta, repetitia compenseaza!

- Terminati si lasati-o pe Ria sa se concentreze.

- Nu-ti fa griji Dom! Nu ma deranjeaza.

- Ai vazut? Ce ne bati la cap! Ce-ai vrea sa facem? Stam de doua zile prinsi in hruba asta si nu putem pleca cu toti robotii misunand de nebuni pe sus.

Privindu-i pe Cip si Tim, Dom clatina din cap. Cei doi nu stiau daca era o aprobare sau o mustrare, dar nici nu le pasa. Se relansasera in comentariilor infierbantate, referitoare la cele ce se petreceau deasupra lor.

-Astia parca sunt stricati! Ia uite-i cum umbla de colo colo. Parca ne-ar invita sa… sa le ardem una dupa circuite.

Cu atentia indreptata spre exterior, Ria nu sesiza ultimele lor vorbe, dar Dom, atent interveni:

- Ati inebunit? Nu iesiti nicaieri. Daca vreti sa muriti, n-aveti decat sa va infigeti reciproc cate un cutit in burta. Dar in liniste.

- Buna gluma! Ce sa zic! Pe tine nu te furnica mainile cand vezi atat amar de roboti intregi?

- Ba ma furnica, dar din alte motive…

- Bine, bine! Am inteles aluzia.

- Sti ce-am auzit, ca Mama a ridicat barierele. E posibil?

- De unde ai auzit dracovenia asta?

- E adevarat Dom, interveni Ria. Saptamana trecuta. Dar a facut-o inteligent, adica treptat, pentru a avea posibilitatea sa evacueze orasul.

- Si tu de unde sti?

- Poate ai uitat ca tu nu ai mai iesit de aici de o saptamana, pe cand noi ne-am invartit pe sus, profitand de toata harababura aia si abea de doua zile ne-am retras in adapost. Asa ca intre timp, am avut posibilitatea sa mai schimbam cate o vorba cu fugarii. Ieri, trupele Mamei au evacuat ultimii locuitori. La ora asta, orasul e pustiu si complet neprotejat.

- Bine, si atunci aia de deasupra noastra cum rezista?

- Robotii sunt prevazuti cu scuturi personale de energie. Ultima gaselnita a Mamei. De aceea nu cred ca e intelept sa iesi afara si sa incerci sa-i dobori. N-ai avea nici o sansa.

-Stai putin, ca m-ai pierdut de tot. Ce scuturi?

- Lasa asta! N-are importanta. Important este, asa cum spunea si Dom, sa nu iesim afara. Afara e iad, ati muri pe loc dintr-o suta de motive.

- De unde sti?

Ria il privi insistent pana ce Tim pleca ochii dupa care ridicandu-i, fortat parca de puterea privirii ei, exclama:

- A! De acolo!

Cip pufni in ras.

- De unde ma?

Ria surazand intelegatoare ii lua apararea.

- Trebuia sa spuna si el ceva, nu? Credeti-ma ca stiu ce spun. Soldatii aia se plimba pe sub nasul nostru pe post de momeala. Nu putem cadea in plasa lor.

- Bine, dar ei nu stiu ca suntem aici.

- Binenteles ca nu stiu! Altfel ar fi fost deja pe noi. Pur si simplu tatoneaza. La intamplare.

- Uite ca au plecat.

- Se vor intoarce si vor aduce odata cu ei si aparatura de detectare.

- Scuza-ma, dar asta-i cam greu de acceptat. De unde esti asa de sigura?

- Chiar e nevoie sa-ti mai fac o demonstratie telepatica?

Dom gasi de cuviinta sa intervina.

- Ria, te rog! Consider ca una a fost suficienta. Si acum mi se increteste carnea pe mine cand imi amintesc vocea ta rasunand direct in creier, fara a mai trece si prin urechi cum eram obisnuit.

- Asta e telepatia.

- As prefera sa nu mai discutam despre acest subiect. Cu totii iti respectam puterile chiar daca nu le intelegem. Suntem constienti ca acum suntem mai puternici ca niciodata si asta datorita tie, dar nu putem nega nici teama resimtita. Tot ceea ce suntem in stare este sa acceptam aceste stranii puteri pe care le ai.

- Nu trebuie sa va temeti sau sa acceptati. Incercati sa intelegeti. V-ar fi mai usor.

- Cum poate fi “mai usor“ pentru un om normal sa inteleaga ca peste noapte, pazitorul celulei a devenit… ALTCEVA!

- Stai putin Dom, interveni Cip, vrei sa spui ca Ria nu e om sau normala?

- Nici una nici alta. Paradoxal e faptul ca incep sa nu ma mai consider eu intreg la cap.

- Si totusi sunt inca pazitorul acestei celule.

- Asta pot sa accept.

- Atunci, spuse si Tim, nu e greu sa acceptam si ideea, veche de altfel, ca pazitorii au fost altfel decat noi.

- Da, dar… si Dom nu indrazni sa duca gandul pana la capat.

- Eu cred, ca nu de mine va este teama si nici de eventualitatea acum redusa de a pune in pericol grupul, ci de faptul ca pentru prima oara in existenta noastra umana avem posibilitatea de a o distruge pe Mama si… parca nu va vine sa credeti.

Murmure aprobatoare isi raspandira ecourile printre cei prezenti.

- Eu zic, spuse cineva din spate, ca ar trebui sa fim ferciti ca Ria este pazitorul nostru.

Cea al carei nume fusese rostit nu mai auzi, insa, ultima remarca. Intreaga sa atentie era indreptata spre Dom, care desi dadea din cap, nu spusese nimic. Parea de acord si in cele din urma convins ca nu are de ce sa-i fie teama. Dar, interpetandu-i corect expresia de pe figura si remarcand astfel dihotomia din cugetul lui, fata considera ca este necesara o usoara corectie-soc. Cu extrema delicatete se insinua in psihicul lui si usor, pe cel mai linistitor ton posibil ii transmise mental cateva din gandurile ei.

“- Teama ta si speranta ta se intalnesc si impletesc in credinta ta. Dar credinta ta este tocmai cea care iti creaza realitatea inconjuratoare. Te-ai gandit vreodata ca realitatea credintei tale este diferita de alte realitati si credinte. Te-ai gandit vreodata ca ele sunt adevarate si de fapt tu traiesti un fals. Intarindu-ti credinta intr-o realitate linistitoare, nu faci decat sa incremenesti tot ce atingi, iar cand esti depasit de evenimente, teama si speranta ta se sparg in mii de cioburi care te ingrozesc caci sub ele incepi sa intrevezi adevarara fata a lucrurilor. Ce este adevarul?“

Ingrozit, atat de cele ce auzea cat si de modalitatea procedeului, Dom incremeni ca o stana de piatra. Nu indrazni, nici macar, sa-si ridice privirea spre Ria. Era totusi constient ca nu putea sa-i dea o replica cu voce tare. Ceilalti ar fi auzit si asta nu ar fi dus decat la slabirea grupului. Realiza ca si fata stia acest lucru. Nelinistit si nemultumit ca Ria era capabila sa citeasca in el ca intr-o carte, indrazni sa-i transmita cateva din gandurile sale.

“- Adevarul este ca mi-e teama de tine, de puterile tale, de faptul ca esti asemanatoare Mamei si…“

“- Nu trebuie sa-ti fie teama. Nu doresc si nu voi face niciodata rau semenilor mei. Sunt constienta de diferentele dintre noi si sa sti ca singura mea dorinta este de a fi acceptata, de a fi asemeni voua. De asemenea, sa sti ca nu ti-am citit gandurile. Iti respect intimitatea.“

“- Atunci, de unde?...“

“- Pot de asemenea sa interpretez gesturile, expresia fetei, feromonii emisi de corp, sa citesc sentimentele oglindite de poarta sufletului tau – ochii. Uite, nu te speria, am sa te invat ceva.“

Si Ria, il “lua de mana“ si-l purta prin mintea si sufletul ei, deschizand totate barierele sale de protectie. Fascinat, cu un “glas“ care nu mai purta in el nici o urma de teama, Dom ii spuse:

“- Acum stiu ca ne iubesti cu adevarat! Iarta-ma ca m-am indoit de tine.“

“- Nu am ati ierta nimic! Nimic nu s-a gresit!“, raspunse Ria cu traditionalul ritual de impacare, preluat direct din Istoria Orala. Cuvintele oficiale si tonul serios folosit, il convinsera pe Dom ca intentia fetei era total impaciuitoare. Mai mult decat atat, Ria dorea sa-i “mangaie orgoliul de conducator ranit“, intr-o incercare de a-l trezi la realitate. Isi dadu seama ca niste cuvinte calde, de parere de rau sau compatimire nu ar fi avut rost si nu si-ar fi facut efectul. I-o spuse, resemnat.

“- Ai spus ceea ce trebuia spus! Banuiesc ca ma cunosti mai bine decat ma cunosc eu.“

“-Daca as putea, as rade!“

Si Dom, chiar simti ca e posibil. Nu-si putea explica senzatia, dar avea impresia ca pentru un moment, intrezarise mental o imagine a Riei surazand, plina de bunavointa.

“- Cuvintele sunt atat de sarace pentru a exprima ceea ce m-ai facut sa simt!“ Cuvintele sunt de natura a bloca intelegerea. Tocmai cand incercam sa exprimam in cuvinte ceea ce simtim sau vedem dincolo de realitatea noastra, ele ridica un zid de care ne izbim si care ne impiedica accesul la cunoastere si libertate. Intelegi? Cum poti exprima inexprimabilul!“

“- Abea acum incep sa-mi dau seama de relativitatea ideilor mele si a cuvintelor exprimate de conceptiile mele. Ce reprezinta de fapt cuvintele. Mama… Inteleg si m-ai facut sa inteleg destul de brutal, ca nu Mama este problema noastra ci noi.“

“- Imi pare rau, dar nu aveam alta solutie! Vezi! Alte cuvinte…“

“- Inteleg… ca nu inteleg natura puterilor tale, dar sunt constient ca ai dreptate.“

“- Asta e bine! Ne intareste unitatea si ne face sa ne simtim puterea noastra adevarata, cea a grupului. Avem un avantaj fata de Mama, ea este cu desavarsire singura.“ Oprind procesul telepatic, Ria il “elibera“ pe Dom din plasa mentala pe care o aruncase, cu abilitate, deasupra orizontului sau inchis si-l transferase in altul mai vast si aproape de neinchipuit. Simtea ca, privindu-l, are in fata un om nou, profund schimbat si zdruncinat in credintele sale. Nivelul ei empatic ridicat ii transmise automat o simpatie si compatimire sincera, gandindu-se prin ce trecuse si ea la inceput. “M-am simtit singura! Cu desavarsire singura si neinteleasa. Asa cum probabil se simte si el acum. Dar nu l-am facut decat sa intrezareasca dincolo de ziduri. Am ridicat doar un colt de plasa. Si ceea ce a vazut l-a cutremurat. A batut rapid in retragere ingrozit, inapoi in cochilie. Dar acum, melcul stie ca dincolo de antenele sale exista o lume diferita de a sa. Eu a trebuit sa infrunt lumea fara adapostul unei cochilii. Si am fost la un pas de calcifierea constiintei si ratiunii. Inauntru o lume neinteleasa, afara… una care ma refuza. Probabil si el a simtit lupta mea. Si efortul intens pentru a ramane normala.“

Fu cu brutalitate intrerupta, din sirul gandurilor, de Tim care cu un Cip entuziast alaturi, ii sustinea cu o gestica elocventa ideea.

- Ce-ati zice, acum ca au plecat si nu par sa mai revina, de o mica escapada pe afara?

- Ti-am spus ca vor reveni. Iar afara…

- Binenteles ca ne vom dota cu masti si tot tacamul.

- Nu cred, spuse Dom, ca e o idee buna.

- Totusi, interveni Cip, trebuie sa ne gasim un alt adapost. La vechiul sediu nu mai putem reveni, iar aici in fundatura asta de sobolani, fara o alta iesire…

- Ai dreptate dar, si aici Dom ii arunca o privire Riei, trebuie sa fim prudenti. Daca sunt undeva prin apropiere si ne urmaresc? Ce zici Ria?

- Pe aici nu sunt! Nu stiu unde s-au dus dar deocamdata zona e sigura. Poate ar fi bine sa ma aventurez numai eu. Sa incerc un sondaj mental si apoi sa scot nasul putin.

- Nu e periculos pentru noi?

- Nu voi scoate nasul la propriu! Imi voi proiecta corpul afara, doar pentru cateva secunde, pentru a permite apoi extensiei mele psihochinetice sa faca o analiza…

- Bine, bine! Am inteles. Fa-o!

Ria se concentra cateva minute si, desi toata lumea o urmarea cu atentie, nimeni nu reusi sa observe disparitia si apoi reaparitia ei. Totul durase nu secunde ci numai fractiuni de secunda. Deschide ochii si dupa ce arunca o privire roata asistentei nedumerite, care parca astepta ceva ce intarzia sa-si faca aparitia, le spuse incet, demonstrand clar solicitarea la care fusese fortata.

- Afara e liniste. Putem iesi, nu e nici un pericol.

- Asa de repede?

- Fara masca si costum termic nu ai putea rezista nici un minut macar. Vantul inca nu e prea puternic. Crezi ca eu pot trai fara aer?

- Totusi, nu ne-am dat seama cand ai disparut!

- Am lipsit cateva fractiuni de secunda. Ochiul omenesc nu e capabil sa fragmenteze imaginea intr-un timp atat de scurt. Ati inregistrat o singura imagine, dar de fapt procesul a fost destul de complicat si… obositor, pentru mine.

- Deci, putem iesi?

- Da, dar numai cateva minute. Eventual sa va dezmortiti. Si de aceea totusi cred ca ar fi mai prudent sa ramaneti aici. Deseara, la adapostul intunericului, putem risca o incursiune mai lunga spre centrul de rezerva.

- La noapte va fi foarte frig. Si vanturile vor depasi trei pe ora. Oare vom reusi? N-ar fi mai sigur sa plecam acum?

- Nu-ti fa griji! Nu e necesar decat sa ma orientez putin, odata ajunsi afara. Apoi va pot asigura transferul pana la noul adapost fara sa parcurgem fizic drumul. Cam in acelasi mod cum am procedat mai inainte.

- Si atunci, de ce nu ne transporti de aici? Ar fi mai sigur!

- Mai sigur poate, dar nu mai usor. Nu uitati ca inca nu m-am obisnuit cu aceste puteri si am nevoie de o harta mentala precisa. Nu pot sa ma orientez fara un contact vizual, cel putin deocamdata.

- Atunci cum ai reusit, totusi, sa transporti din sectorul unu si trei cele doua grupuri de rezistenta? Atatea celule, peste doua sute de oameni.

- Mai exact trei sute cincizeci. Si nu mi-a fost usor. Dar am avut inregistrat intregul traseu. A fost necesar sa ma deplasez personal pana in cele doua orase, dar in etape, pentru a-mi intipari exact itinerariul. Ulterior, actiunea simultana de transport a trupelor din doua locuri diferite a fost relativ usoara.

- Si acum nu poti sa faci acelasi lucru?

- E un risc, pe care nu vreau sa mi-l asum. Protejarea acestui loc este prioritara. Sunt sigura ca Mama monitorizeaza intregul oras. Acest adapost nu contine aparatura necesara pentru a inchide o sfera – camp de energie nedetectabila peste actualul amplasament. Daca nu as mentine mental sfera psi in jurul nostru, si asta permanent, robotii ei ar capabili sa ne detecteze ca forme biologice de viata.

- Mai exact, ce percep ei deasupra noastra?

- Miscari accidentale ale unor animale mici: soareci, cartite… Am creat imaginea falsa a unor vizuini.

- Acum inteleg miscarile lor aparent absurde.

- Da! Pur si simplu sapa la intamplare, dar nu trebuie sa ne lasam inselati, caci ei reprezinta momeala. Mama vegheaza in permanenta.

- Totusi, nu mai avem apa si nu stiu cat mai putem rezista. Daca nu putem iesi deseara?

- Exact! Oare n-ar fi bine sa tragem o fuga pana la sediu. E aproape si nu cred ca Mama banuieste ca ne-am ascuns chiar sub nasul ei. Putem sa ne aprovizionam si cu ceva arme si munitii, ca s-au cam terminat.

- Nu ai de unde sa sti daca Mama este in oras. Personal ma indoiesc. Si chiar daca ar fi asa, nu cred ca este in centrul de comunicatii principal. Daca e adevarat, ar fi perfect caci s-ar bruia singura si ne-am putea deplasa linistiti.

- Ia uitati-va pe monitoare. Nu-mi vine sa cred!

- Ce mare lucru! S-au intors robotii.

- Da, dar nu singuri. Cred ca… nu se poate! AIA NU E… MAMA?

- Ce! Imposibil! N-am vazut-o in viata mea in… “carne si oase“.

- Ba ai vazut-o pe teleretea!

- Nu-i acelasi lucru! De ca sa vina tocmai aici?

Toata lumea urmarea ce se petrecea afara. Dom ingandurat, ii spuse Riei:

- Crezi ca ne banuieste ascunzatoarea?

- Nu! Adica nu stiu! Dar imi simte prezenta. Ceva nu e in regula.

- Ce facem?

- Stati linistiti si lasati-ma in pace! Trebuie sa ma concentrez.

Dom, Cip, Tim si ceilalti incetara discutiile, pentru a-i permite Riei sa se concentreze. Uimirea lor insa era imensa si roiurile de intrebari abea asteptau sa-si ia zborul de pe buze, dar se stapaneau, dat fiind pericolul situatiei.

Ria, in schimb, inchise ochii si tatona prudenta, trimitand mental un fel de senzori pasivi, care sa nu fie interceptati de gandurile Mamei. Era o activitate foarte grea, deoarece nu mai facuse asa ceva inainte. Trebuia, de asemenea, sa mentina in jurul adapostului sfera psi de protectie si in acelasi timp incerca sa raspunda la cateva intrebari.

“De ce s-a deplasat personal pana aici? Oare m-a descoperit? Daca da, sau doar banuieste, cum sa asigur retragerea? Nu pot sa-i fac fata, si stie asta, fara a risca moartea celorlalti. Oare asta urmareste?“

Fascinatia “celorlalti“ se indrepta la un moment dat spre Ria, cu toata curiozitatea ce-i indemna sa nu piarda nimic din ceea ce se petrecea deasupra lor. Fata fusese cuprinsa de spasme si tremuraturi de care, se parea, ca nu este constienta. Nu incercau, caci nici nu stiau cum, sa o ajute. Le era teama sa nu o incurce. Stateau incremeniti si priveau la lupta pe care pazitorul lor o ducea intr-un spatiu sau timp pe care nu-l intelegeau. Tot ceea ce le devenise clar, era faptul ca de rezultatul acestei batalii atarna insasi viata lor. Senzatia de neputinta, de neajutorare era groaznica. In cele din urma, pentru ca nu intelegeau totusi ce se intampla in mintea Riei, isi intoarsera privirile pe monitoare, in speranta ca era de preferat cunoscutul chiar daca este periculos. Ii astepta, insa, o surpriza. Panicati de imaginile transmise incepura sa se uite uluiti unii la altii. Exact ca o copie fidela, Mama adoptase o pozitie aproximativ identica. Desi nu mai avea un corp asemanator celui omenesc, stand nemiscata si cu ochii inchisi, dadea cumva senzatia ca ceea ce facea nu era prea diferit de indeletnicirea de moment a Riei. Dom observa cu stupoare, si nu era o impresie, ca Mama dadea din cap si-si misca din cand in cand masivul corp metalic. In realitate, aceasta era strabatuta de furie pentru ca nu reusea sa o gaseasca pe Ria. Cu toate puterile sale psi nu era capabila sa descopere ascunzatoarea fetei, desi universul mental in care se infruntau, era plin de urmele ei. Fusese aici, acolo, dar de vazut n-o vedea nicaieri. Prezenta proaspata a amprentei energetice a pasilor sai ii dadea senzatia ca la urmatorul colt al labirintului va da de ea. Uneori chiar i se parea ca ii percepe miscarile furise, dar persoana Riei se dilua incet, incet si la un moment dat disparea cu totul. Pentru a o lua iarasi de la inceput pe urmele ei.

In cele din urma, Mama isi dadu seama ca fata era mai isteata decat ea si terenul de joaca era in continua transformare. Ria ridica mereu ziduri false si ii intindea nade cu un singur scop probabil. Desi juca un joc periculos, il facea la perfectie, fara nici o greseala. Tot ce dorise fata de la bun inceput, era sondarea psihicului ei, pentru a capata mai multe informatii. Inciudata, facu un semn si coloana blindata care o insotea se intoarse. Ria deschise ochii si uitandu-se pe ecrane ofta usurata. Multa vreme nu indrazni sa scoata o vorba. Ceilalti ii respectau tacerea, cuprinsi aproape de un sentiment religios de liniste. Prea multe nu intelegeau, un lucru insa era clar. Mama plecase cu coada intre picioare. Li se mai daduse dreptul la o zi de viata. De fapt Ria le daruise inca o zi de viata. Linistea aproape palpabila in apasarea ei, exploda la primele cuvinte ale acesteia. Dar vocea fetei era asa de inceata si ragusita incat trebuira sa-si aplece urechile in directia ei pentru a o intelege.

- La un moment dat am crezut ca nu voi reusi. Ma simt sleita, sfarsita, indiferenta in… Acum inteleg ce simte piatra in transformarea ei in nisip.

- Nu vrei sa te intinzi? Odihneste-te putin.

- Nu sunt obosita fizic! Mental in schimb ma simt macinata, goala pe dinauntru. Am fost cu totii la un pas de dezastru.

- Inchipuie-ti ca te intelegem. Nici acum nu ne vine sa credem ca am scapat. Atat ca nu ne mai simtim picioarele, fizic.

Izbucnira cu totii in ras si nu se mai oprira pana ce lacrimile cu greu oprite isi croira acum nestingherite drum pe ridurile de moment ale obrajilor.

- Si acum, interveni Dom la un moment dat, spune-ne si noua ce a fost cu toata povestea asta.

- Exact, nu stiu nici eu. Pot doar sa banuiesc motivul aparitiei Mamei in sectorul nostru. Dar nu sunt sigura. Probabil, stiind ca suntem inca aici in patru, a sperat sa dea lovitura, incercand personal sa ma descopere, deoarece distanta poate perturba uneori procesul mental de cautare. Nu pot sa inteleg de ce a riscat venind pana aici. Nu are nici un sens. Teoretic ne ofera sansa de a o distruge. Doar nu-si inchipuie ca suntem atat de prosti sa riscam un atac direct.

- Poate e prea sigura pe ea. Dar totusi, ea ce risca?

- Risca, daca se retrage la centrul de comunicatii din oras, sa se trezeasca cu o mica explozie pe care i-o pot pasa prin transmutare. Mai mult decat atat, prezenta la centru o impiedica sa ne mai urmareasca. Bruiajul comunicatiilor este prea puternic, si stie acest lucru. De ce sa faca o asemenea greseala?

- Poate nu stie!

- Poate! Dar cine garanteaza. Cu Mama aici, lucrurile se complica. Nu stiu ce urmareste. Si mi-e teama sa nu facem ceva nesabuit.

- Oricum, a plecat. Am putea sa mai stam aici ascunsi cateva zile, pana se clarifica toate, dar avem neaparata nevoie de hrana si apa. Daca zici ca sediul vechi e sigur, ar trebui sa tragem o fuga pana acolo si sa ne aprovizionam. Nefiind departe, nu riscam… prea mult.

- Stiu si eu! Dom tu ce parere ai?

- Eu zic sa ne impartim in doua. O parte sa ramana aici, de paza, si cealalta parte sa mearga dupa alimente si munitii. In felul acesta diminuam eventualele riscuri.

- Excelenta idee! Cand pornim?

Dom, dupa ce se consulta din priviri cu Ria, raspunse:

- Mai spre seara. Tim, Cip si celula de rezerva vor ramane aici. Binenteles si Ria. Eu si restul vom merge cand se lasa intunericul.

- Pot sa va ajut, putin ce-i drept, dar e ceva. Fara sa risc, intrerupand sfera de protectie, am capacitatea de a va transporta undeva in apropierea sediului, intr-un depozit dezafectat. De acolo puteti continua prin reteaua de canalizare. Imi pare rau, dar timpul de intrerupere fiind foarte mic, nu pot sa-mi calculez precis traseul. Si nu vreau sa va treziti direct in sediu, nas in nas cu Mama.

- Doamne fereste! Nici noi. Bun, deci ne-am inteles. Ar trebui sa ne odihnim. Vom avea de tras la noapte.

* *

Stand in biroul ei asezata, dupa standardele oamenilor, confortabil intr-un fotoliu luxos de piele, Mama se prefacea cufundata intr-o activitate de rutina, controland dosarele membrilor ghildei. Cu alte cuvinte, raspunzand rugamintii lui Dan, conform articolului cinci, aliniatul doi, punctul unu din regulamentul interior privind asigurarea securitatii secretelor de stat ale ghildei, parea adancita in lectura unui voluminos dosar ce continea fisierele personale ale conducerii de varf a organizatiei. Adica, printre altii, Dan si Reinhardt. Binenteles dosarul continea si profilul psihologic complet cat si evaluarea psi si IQ-ul tuturor persoanelor cu acces la informatii considerate strict secrete, de maxima importanta pentru ghilda Inginerilor. De fapt, scopurile Mamei erau cu totul altele. Stia ca va primi aceasta insarcinare fiind, chiar daca neoficial, administrator sef al ghildei. In acest fel putea sa-si completeze propiul fisier secret cu date despre persoanele pe care le considera periculoase vizand obiectivele ei. Intocmea un fel de lista a mortii, care cuprindea informatii de la nume si adrese pana la obiceiuri, ticuri, semne particulare precum si alte amanunte banale dar mai ales evaluarile. Ceea ce o interesa in primul rand erau nivelele celor trei indicatori: IQ, psi si teta. De aceea aduna constiincioasa orice fel de date, pe care avea grija sa le prelucreze cu atentie pentru obtinerea unui profil cat mai exact al viitoarelor sale victime. Nu considera banalitati nici un fel de amanunt despre acestea. De asemenea, sub pretextul acestei verificari de rutina a dosarelor de personal, avea acces si la cele mai secrete informatii ale organizatiei. In ciuda acestei activitati aparent anevoioase si solicitante pentru un om, Mama ii acorda doar o mica parte a capacitatilor sale. Principala sa atentie era indreptata spre planurile de viitor. De asemenea, o alta parte viza asigurarea comunicatiilor si in sfarsit o mica rezerva era tinuta pentru orice solicitare din exterior.

Oricine ar fi observat-o aplecata peste birou, cu o mina serioasa si preocupata, cu aparent inutila casca monocom agatata intr-o ureche, ar fi pufnit in ras gandindu-se la acest aspect, dar nu ar fi avut decat cuvinte de lauda. “Uite, ar fi spus, o femeie care nu are timp sa mai ia o pauza; munca, munca si iar munca; e asa de concentrata ca nici nu ma vede!“

Concentrata era, intr-adevar, dar nu la munca de birou ci la activitatile cu care se indeletnicea. Vedea figurile mirate ale colegilor care treceau prin fata biroului sau deschis dar nu le dadea atentie. Releul de transmisiuni pe care il purta in una din “urechi“ nu era deloc inutil. Mama il bransase pe pozitie automata de cautare – inregistrare, la circuitul inchis al cabinetului batranului. Era nervoasa pentru ca circuitul video nu functiona, ca de obicei, si nu reusea sub nici o forma sa treaca de parola de protectie a sistemului, pe care culmea, ea il instalase. Iar de pe cel audio ii parveneau de cateva ore bune niste tampenii care ii asaltau spectrul auditiv ducand-o la disperare. Batranul asculta Rapsodia lui Rahmaninov, cine o mai fi fost si ala. Punea vechitura aceea scartaietoare si melancolica iar si iar si din nou, la nesfarsit. Ii venea pur si simplu sa tranteasca monocomul de birou. Dar binenteles ca nu putea. In primul rand modificase releul aducandu-i niste imbunatatiri fata de varianta clasica. Aceste adaptari si reglaje incalcau flagrant prevederile regulamentului. Si nu putea sa se manifeste in fata oamenilor ca o femeie isterica. Acestia ar fi intrat la banuieli. Asa ca era nevoita sa se limiteze la scurte si rare verificari auditive ale circuitului si inarmandu-se cu rabdare, dar arzand mocnit, se adancise in gandurile ei. Desi proiectase intregul sistem de supraveghere si-i stia la perfectie posibilitatile isi dadea seama ca cineva se parea ca-l cunoaste mai bine decat ea. Cine, nu era un secret. Fie batranul fie Dan. Intrebarea la care nu reusea sa raspunda era “De ce!“ Nu gasea nici un raspuns… linistitor. Analizand datele problemei si trecandu-le prin filtrul logic si rece al componentei sale artificiale a inteligentei, raspunsul era unul singur : masura suplimentara de protectie. Elimina, ca nefiind importanta, ideea unei protectii fata de interventii exterioare. Nici un strain din afara ghildei nu cunostea codul de acces la retea. Asta insemna ca Reinhardt dorea sa protejeze sistemul de cineva din interior. Pe care il considera un strain. Prostia cu spionul, caci era o prostie, nu statea in picioare. Mama stia mai bine decat oricine ca in organizatie nu exista nici o cartita. Totusi acceptase la rugamintea lui Dan sa se ocupe de problema, dar nu putea sa-i spuna ca o rezolvase deja si ca descoperise cine era tradatorul. Doar nu era tampita sa se autodenunte. Asa ca indeparta din atentie si acest aspect. Intrebarea ramanea totusi. De ce ajunsese batranul in situatia de a considera un membru al ghildei drept potential strain. Stia el ceva in plus fata de cele cunoscute ei? Si fusese atat de important acel lucru incat sa-l determine pe batran sa protejeze sistemul si sa nu-i spuna si ei? Mama simtea ca nu era important ci capital pentru planurile ei sa afle. Partea umana a inteligentei ii dadea de inteles ca, acele lucruri necunoscute, ii afectau cumva insasi existenta. “E imperios sa descopar parola. Cred ca as afla niste chestii interesante. Probabil vulpoiul ala batran nu numai ca si-a protejat cabinetul dar a ascuns in sistem cateva inregistrari audio continand informatii inedite. Cine stie ce face el acum in cabinet. Muzica aia e o acoperire, probabil pentru… mine?“ Si atunci Mama isi aminti ca Dan si Reinhardt se intalnisera cateva zile in urma si petrecusera o noapte discutand. Consultand inregistrarea nu gasise ceva demn de retinut. La timpul acela daduse din umeri si-si spuse ca numai doi… oameni ar putea sa piarda o noapte ca sa vorbeasca despre muzica clasica. Acum realiza legatura : batranul asculta muzica. Logic. De fapt lipsa de logica o indreptase pe directia corecta. Odata gasit raspunsul aparea automat o alta intrebare care numai pusa ii dadea fiori de groaza. Isi dadea seama ca daca ar fi dat si raspunsul… “Imposibil! Nu se poate sa-si fi dat seama de planurile mele. Altfel ar fi incercat demult sa ma distruga. Cea mai mare grija a mea a fost sa raman discreta. Nu cred! Trebuie sa fie altceva.“ Asa ca, pentru a se linisti, trecu in revista ultimele evenimente. Totul mergea conform asteptarilor. Fusese atat de usor sa-l determine pe batran sa propuna in plen votarea ei privind participarea in camera de stat ca si consilier in probleme de interpretare a legislatiei. Desi nu reusise sa intruneasca votul majoritar si in celalalt domeniu de activitate, stia ca e numai o problema de timp pana ar fi controlat si reteaua globala de informatii. Ziaristii o privisera sceptic si reusisera amanarea deciziei. Si desi independentii obtinusera totusi un vot de verificare, graba primilor era justificata. Respingerea propunerii abea insumase o majoritate simpla a plenului. Binenteles ca cei care atarnasera hotarator fusesera guvernantii, suparati putin sau invidiosi pe pozitia investitorilor, care se parea ca le luasera locul obisnuit de pe langa ingineri. Cu toate avantajele implicite. “O sa le dau si lor un os de ros! Mama nu se grabea, pentru ca insinuarea ei la putere trebuia sa se faca fara ca nimeni sa-si dea seama ce urmareste. “Pasul urmator este esential caci imi deschide doua directii ulterioare de actiune. Trebuie sa obtin si postul de consilier in probleme de securitate. In acest fel voi avea controlul principalelor puteri de stat, de fapt pe care le consider eu principale si nu neghiobii aia : puterea administrativ decizionala a legii, puterea executiva a guvernului, puterea militara a armatei si mai ales puterea, adevarata putere a accesului si limitarii la informatie. Pe plan intern lucrurile nu stateau tot atat de bine. Pozitia de administrator ii permitea accesul cam peste tot… dar nu chiar. Oficializarea deciziei si succesele pe care le-ar fi inregistrat pe plan extern cu siguranta ca i-ar conferi un prestigiu si recunoastere binemeritata in cadrul ghildei. Nu-i pasa de asta ci de faptul ca la moartea batranului ar fi reusit sa ajunga poate in locul lui. Si daca intre timp lucrurile evoluau asa cum spera ea, s-ar fi trezit peste noapte maestru de onoare a unicei ghilde de stat din lume. Abea in acel moment urma sa faca pasul final si sa-si arate adevarata fata. Se saturase de masca siropoasa a bunavointei pe care era nevoita sa o prezinte tuturor. “Batranul este principala problema. Trebuie sa dispara. Dar nu inca. Mai am nevoie de el. Dan nu se descurca singur si fara Reinhardt nu voi reusi. Sunt curioasa sa aflu ce a discutat saptamana trecuta cu Dan. Toata noaptea. Sunt sigura ca nu se fereste de mine in mod intentionat. Dupa cum il stiu eu pe batran, ar fi in stare sa o suspecteze si pe maica-sa, daca ar mai trai. Ah! In sfarsit s-a oprit muzica aia blestemata. Ia sa ascultam noi…“

Si in momentul acela, ramase ca trasnita. Releul ii transmitea automat o discutie banala intre Reinhardt si Dan. Pana aici totul era perfect, daca ceea ce auzea se putea considera asa. Tema convorbirii facea trimitere la starea vremii si alte stupiditati, dar partea interesanta reiesea din faptul ca Dan, care ar fi trebuit sa fie impreuna cu batranul, tocmai trecuse prin fata biroului ei. “De ce ar face batranul o asemenea greseala?“ Isi dadu seama ca cei doi nu banuiau ca si ea ii suspecteaza. Deci erau linistiti si ca urmare numai imprudenta lor… “Deci, de mine se feresc, caci numai eu am capacitatea si dreptul de a controla periodic sistemul.” Probabil ca in graba lui, Reinhardt nu se uitase sa vada ce caseta pornise ca acoperire. “Ia sa incercam noi totusi sa intram pe circuit!“ Dupa cateva esecuri, se enerva si se razgandi spunandu-si cu ciuda ca tot va reusi pana la urma. “Si probabil batranul face ceva important acolo! Citeste sau redacteaza la automat, cu voce tare, iar eu nu pot sa aud nimic.“ In acel moment ii veni o idee. “Nu pot sa aud, dar pot fi auzita. Ce-ar fi daca as intra in sistem pe calea normala si l-as intreba ceva, eu stiu, destul de important, care sa nu-i trezeasca vreo banuiala. Conform programului, circuitul s-ar decupla automat si pana ca el sa-l recupleze, s-ar putea sa am o sansa mica sa aud cate ceva intre timp. Dar in acelasi moment realiza ca era putin probabil ca batranul sa nu prevada aceasta situatie si sa nu fi intrat si in protectiile automate. “Criminalul, eu ma zbat aici ca pestele pe uscat, si el face ce vrea!“ Totusi o sansa infima exista. Daca nu apucase inca sa porneasca circuitul automat de protectie si nu avea nici un motiv sa o faca deoarece era abea dimineata si telefoanele nu sunau inca, inseamna ca ar fi avut ocazia sa traga cu urechea… numai odata si un timp scurt, ce-i drept, dar avea si ea cateva atuuri in buzunar. Putea sa mareasca acest timp dintre momentul conexiunii si cel al activarii automate a circuitului de protectie cu care-si dotase Reinhardt cabinetul particular.

Facu ajustarile de rigoare si “cu inima la gura“ trecu la marea incercare.

- Buna dimineata domnule profesor! Cum va simtiti?

- Buna Mama! Ai ceva urgent sa-mi spui?

- Nu! Adica nu stiu! Dar, daca deranjez, stati linistit pot sa revin. Ceva mai tarziu?

- Da, mai tarziu! Ar fi bine asa. Scuza-ma, te rog, dar sunt prins in niste treburi, pana peste cap!

“Cred si eu!“

- Nu aveti pentru ce sa va scuzati. Voi reveni. Sau poate ar fi mai bine sa ma contactati dumneavoastra!

- Excelenta idee! Asa voi face.

Decuplandu-se din sistem, Mama isi spuse ingandurata. “Curios! De ce am senzatia ca m-a evitat. De parca tocmai despre mine vorbea si nu se astepta sa-l contactez. Analiza spectral auditiva a vocii sale imi confirma ca era emotionat. Si nu ii sta in fire sa se emotioneze atat de usor. Cel putin nu cand discuta cu mine. Simtul meu telepatic nu mi-a oferit nici o informatie, ca si cum mintea lui era opaca, sau fara nici un gand, ceea ce este imposibil. Probabil intreaga camera este ecranata. Clar acum din ce motive. Neclar e altceva. Testul adevarului a iesit ambiguu. Nici nu m-a mintit, nici nu a spus adevarul, sau si una si alta. Ma voi edifica ascultand inregistrarea. “Dar timpul fiind, totusi, atat de scurt, ceea ce auzi ii trezi amaraciunea.

“Nici macar o propozitie intreaga. Un singur cuvant intreg si acela e tocmai numele meu. Stai asa ca parca mai aud ceva: …ricol, uite inca un cuvant intreg: cod, memmem…, cred ca memorie, int… si gata! Ce sa insemne asta? De ce nu am inregistrat cuvinte intregi? Oare circuitul mai are o protectie suplimentara?“

Incercand sa puna cap la cap sau sa gaseasca vreo logica in acele cuvinte disparate si intrerupte, Mama se gandea la necesitatea tot mai evidenta a eliminarii batranului. “Trebuie sa accelerez procesul! Reinhardt e prea periculos. Daca a ajuns in situatia de a ma, fie si numai, banui, m-am ars. Doar el m-a creat. Cine sa ma cunoasca mai bine decat el? Cat timp traieste, sunt vulnerabila.“

Apoi, programele sale interne ii dadura de stire ca gasisera ceva. Se indoia ca exista vreun sens in cuvintele inregistrate, dar se hotara sa permita calculatorului sa-i redea mesajul. Pe monitorul retinal aparu urmatoarea fraza, cu specificarea ca spatiile goale fusesera umplute de calculator cu cuvinte a caror potrivire de sens aveau peste nouazeci la suta probabiliate de acoperire reala. “… in caz de pericol din partea Mamei, codul de acces la memoria ei interna este…“ Uitand de orice prudenta, Mama se ridica de la birou si iesi valvartej din incapere, trantind usa in urma ei. Din fericire, pentru el, nici un om nu-i aparu in cale. Turbata de furie, isi dadu seama ca nu stia in ce directie se indreapta. Se hotari sa intre in propriul apartament pentru a se linisti. Ajunsa in dormitor, deja calmata oarecum, se arunca in pat pentru a pastra aparentele, caci stia ca sistemul de monitorizare era prezent si acolo, chiar daca mascat, si se prefacu ca se odihneste. De fapt se gandea cu disperare la o solutie. “Deci batranul mi-a facut-o! Poate sa-mi acceseze memoria interna utilizand un cod de care eu habar n-am. Si daca o face, rezultatul e unul singur: distrugerea mea.“ Acum realiza ca de fapt asta era masura suplimentara de protectie a sistemului. “Dar unde este poarta electronica? Trebuie ca e mascata si foarte bine ascunsa caci eu nu pot sa o gasesc.“ In cele din urma, lua o hotarare, care avu darul de a-i reda speranta. “Nu am ce sa fac! Batranul trebuie sa moara, Dan sa-i ia locul, eu sa ajung la conducerea ghildei inginerilor si intre timp, risc dar asta-i situatia, sa incerc sa descopar codul de acces. Pot preveni greselile lui Dan daca ii voi oferi sprijinul neconditionat. In felul acesta castigandu-i increderea, poate aflu unde este ascuns codul, caci sunt convinsa ca nici batranul nu il cunoaste. Tot ce stie este ca undeva exista un loc care il va trimite in alt loc, si apoi in altul tot mai departe, astfel incat nimeni sa nu-i poata scotoci memoria decat zadarnic. Si oricum, daca nu aflu codul, tot mai am o sansa. Dupa moartea batranului, si ea accidentala, lumea va intra la banuieli, Dan sigur, asa ca trebuie sa-l elimin fara a amesteca aspectul fizic in discutie. Probabil discreditarea este cea mai buna optiune. Cine sa banuiasca ca spionul infiltrat in organizatie este tocmai maestrul de onoare al ghildei independentilor. Toti vor fi oripilati, iar Dan, nerezistand, se va sinucide. Si cu asta basta! Singurul succesor logic, capabil sa preia pe umerii sai povara sunt eu.

Cu durere in glas, si fara lacrimi in ochi ca nu pot asa ceva, voi deplange tragica pierdere a eroului doctor Tess Dan, care descoperind tradatorul, s-a sacrificat cu buna stiinta incercand sa-l opreasca, tocmai in momentul in care acesta mina institutul. Ce pierdere groaznica! Cu elita decimata, caci binenteles ca accidentul va avea loc la o ora de varf, nu va mai sti nimeni care e adevarul. Restul, prostimea, multa dar usor de controlat, ma va urma in masa. Pasul urmator va fi repetarea experientei la nivel planetar. Ca presedinte al unicei ghilde de stat, voi declara razboi elementelor subversive care au atentat la securitatea mondiala, distrugand Palatul de stat, din pacate, aflat in plina sesiune de lucru. Intamplator, eu ma deplasasem intr-o vizita la invitatia… mai vad eu a cui. Si apoi, oamenii vor veni la mine plangand iar eu, miloasa si intelegatoare le voi curma suferintele… si viata. Generatia actuala trebuie sa dispara, de aceea voi avea grija sa elimin toti tinerii. Batranii… ii mai las. Nu vor mai apuca sa povesteasca cuiva. Si in cele din urma voi crea adevarata rasa umana, care ma va zeifica. Voi fi considerata cu adevarat Dumnezeu, cu puteri depline asupra vietii si destinelor lor, si voi avea grija sa le demonstrez asta in permanenta. Dupa cateva sute de ani, prostii chiar vor ajunge sa creada asta. Superb plan. Minunat vis. Simt ca acum si aici am pus deja prima caramida. Celelalte se vor aseza de la sine.“

Se linisti, spunandu-si ca trebuie sa aiba rabdare. “Dar cred ca pot face pasul final mult mai repede si fara riscuri. M-am saturat de atata rabdare!“

Incepu sa fredoneze un cantecel vechi, credea ea, pe care nu-si putea explica de unde il stie. “Probabil l-am descoperit cand am scotocit prin arhivele ghildei. Altfel de unde sa cunosc eu versurile sau melodia? Ce tampenie rasuflata! Cine oare a putut scoate asa ceva?“ Cantecul o enerva la culme, cu toate acestea nu putea sa se opreasca din fredonat. De cateva ori incercase dar, mai tarziu, se trezise ca iar canta stupizenia aia. Daca intamplator, Mama nu s-ar fi aflat in camera ei ci prin preajma lui Dan, acesta ar fi avut o adevarata surpriza. El cunostea originea cantecului, atat melodia cat si versurile. Doar il auzise de nenumarate ori din gura lui Petrut, in momentele in care acesta se poticnea si avea probleme aparent de nerezolvat. Sau la care nu putea sa gaseasca o solutie in timp util. Intotdeauna, inainte de a fredona cantecelul care il irita si pe Dan dar avea o parere mai rezonabila, Petrut obisnuia sa-i spuna incetisor: “Cand ai o problema pe care nu poti sa o rezolvi, opreste-te! Nu te grabi ca berbecul sa gasesti o solutie in speranta ca rapiditatea ar putea compensa lipsa de gandire. E o mare greseala! Stai si rationeaza mai intai. Oricat timp ti s-ar parea ca pierzi, acesta este incomparabil cu cel pe care il vei consuma incercand, si de cele mai multe ori nereusind, sa repari greseala pripelii. Bunicul meu imi spunea asta mereu cand eram mic si tot el mai avea o vorba : graba strica treaba. Vorbe, replicam eu. El obisnuia intotdeauna sa-mi raspunda: Ai sa vezi tu cand vei fi mai mare! Ei, uite ca acum sunt destul de mare si nu pot decat sa-i dau dreptate. De aceea fredonez prostioara asta. Tot de la el o stiu. Asa imi amintesc de el si de intelepciunea batraneasca.“

Dar Mama nu avea de unde sa cunoasca toate acestea, pentru ca Petrut era, din pacate mort si nici Dan, singurul lui prieten nu avusese parte de prea multe confidente din partea lui. De aceea Dan nu impartasise nimic nimanui, nici chiar sotiei sale, considerand cumva sfinte aceste confidente. Petrut nu avea darul de a-si face prea usor prieteni. Asa ca Mama continua sa fredoneze in surdina acel vechi si naiv, dar nicidecum stupid cantecel.
 

Un pitic, atat de micIbricul ii pregatea riposta.
Facea baie-ntr-un ibricCand ajunse-aproape
Si-nota si inota,Profita de-un val.
Tare mult ii mai placea.Se-nturna pe-o parte,
Si in timp ce inotaSarind ca un cal.
Cam asa, el, reflecta:Te-ai grabit, pitic nebun
Jocul pe orizontala,Incercand bezmetic
Inotand prin apaSa visezi, si-acum,
Este doar o verticala,Ai gresit profetic.
Ca un mers degraba.Caci ibricul s-a varsat
Cand simti ca-i obositSi piticul s-a-necat.
Si de-a dreptul plictisit,Vai, vai, ce pacat
Se grabi inot spre poartaCa ibricul s-a varsat.
Ca sa sara drept pe toartaVai, vai, ce pacat
Nu stia ca-n felul astaDe piticul ce-a uitat.

 

La un moment dat, in mod curios, cuvintele ii adusera aminte Mamei de ceea ce batranul obisnuia sa-i spuna uneori lui Dan. “Cu rabdarea treci marea! Insa, daca ai posibilitatea sa o seci dintr-o sorbitura, nu ezita. E periculos, de acord, dar eu prefer sa simt sub talpi un teren sigur, decat sa ma las purtat in voia valurilor. Caci nu-ti recomand inotul. Chiar daca timpul este, poate, acelasi.“

Nu intelegea prea clar ce dorea sa-i transmita batranul lui Dan, asa cum era nedumerita si in privinta cantecului. Dadu din umeri indiferenta. “Prostii! Caracteristice numai umanilor. Nu am interes in a-i intelege. Nu am timp si nici chef de asa ceva.“

Continuarea saptamana urmatoare.
 

5 mai 2003        

Powered by